- Cîţi ani ai, mamaie?
- 80 - răspunde încet femeia.
- Şi de ce zici în şoaptă? Să nu audă sala? ("Sala" chicoteşte scurt.)
- Crezi în Dumnezeu?
- Daâ cum să nu!
- Hai, pune mîna pe Biblie şi zi după mine: "Jur să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu..." Ai grijă, să nu minţi, auzi?... Şi dialogul continuă, cu întrebări răstite, cu răspunsuri timide şi scurte, scoase parcă cu cleştele.
- Şi erau bani noi sau bani vechi?
- Păi, eu şi acuma sînt tîmpită cu RON-ii ăştia! Dar erau bani vechi!
- Rog să se consemneze: ţin să precizez că erau bani vechi. De cîte un milion, mamaie?
- Da, mamaie!
- Consemnaţi: din cîte îmi amintesc, erau bancnote de un milion... Judecătoarea dictează tare şi apăsat, rotindu-şi privirea în tavan. Piciorul drept stă peste cel stîng şi se bălăngăne ritmic sub roba lungă şi neagră. Grefiera... consemnează. Degetele par să se încurce între ele în viteza cu care fug de la o literă la alta pe tastatura maşinii de scris.
- Daâ zi, femeie, odată! A venit şi cumpărătorul Lăzărică pe care-l recunoşti aici, în sală, ca reclamant? Cît de înaltă era masa? Îţi venea pînă la brîu sau mai sus?...
Nu înţeleg de ce ţipă judecătoarea... Dar, pare că ăsta e rolul ei. Într-o scenă obişnuită, dintr-o judecătorie obişnuită, în sala de la etaj, la Răcari.
Sala e plină. La fel şi holul, şi curtea, şi trotuarul din faţa Judecătoriei. Ca şi cînd e singurul loc din oraş unde se întîmplă ceva. Şi se întîmplă. Poveşti de viaţă, strînse în probe, la dosar. Judecătoria din Răcari (un orăşel cu vreo 7 mii de locuitori, undeva, la jumătatea drumului dintre Bucureşti şi Tîrgovişte) s-a înfiinţat acum 10 ani, în clădirea unui fost cămin cultural. Din fostul cămin au rămas scaunele de lemn (care scîrţîie sinistru de fiecare dată cînd se ridică sau se aşază careva). Şi WC-ul din f
