Un text publicat în Dilema acum zece ani mi se pare de o tristă actualitate. Europa e plină de culori locale. Accese de barbarie sînt posibile pretutindeni, şi la case mari, şi la case mai mici. Şi printre musafirii nepoftiţi, şi printre gazdele exasperate. Retorica generală e comunitară, reacţiile parohiale sînt xenofobe. Proiectul european suferă, în aceste condiţii, de toate "bolile copilăriei".
S-ar zice că, pînă la al doilea război mondial, naţionalismul a fost apanajul elitelor. Ele contribuiseră substanţial, în veacul al nouăsprezecelea, la constituirea prestigiului naţionalităţilor şi savurau, inerţial şi isteric, acest prestigiu, în plin secol douăzeci. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Elitele au devenit mai curînd federaliste sau, în orice caz, europenizante, lăsînd "prostimii" întîrzierea în fudulie autohtonă. Naţionalişti sînt, acum, "cei mulţi", cei care n-au decît o identitate statistică şi aspiră să obţină - prin colaborare cu "idolii tribului" - un portret mai bine conturat, mai onorabil. "Patria" e şansa anonimului de a avea un destin.
Joseph de Maistre spune undeva că n-a văzut niciodată "europeni". Nemţi - da, francezi - da, englezi - da. Însă europeni ca atare - nu. E un sofism. Dacă l-am urma pînă la capăt, ar trebui să admitem că nici nemţi nu se pot vedea "ca atare". Există berlinezi, münchenezi, hamburghezi... Dar, în fond, "berlinezi" ca atare există? Fireşte că nu! Există doar Hans sau Peter, Anna sau Hildegard. "Ca atare" există numai individul şi individualul. Cu cît te ridici deasupra acestui nivel, dai de categorii, de identităţi generice, de abstracţiuni. Hans nu e o abstracţiune, nu e un concept. "Ţara" - da. E, uneori, singurul concept la care au acces "cei mulţi". De aceea, Hans preferă să renunţe la "realitatea" sa imediată, la determinările lui concrete, pentru a participa la demnitatea unei generalităţi integrato
