Pe la 16 ani, am scris mamei mele un bilet în care îi spuneam că emigrez şi am plecat de-acasă. M-am dus în gară. Planul meu era să aştept trenul care mergea la Viena, să mă pitesc în tavanul dublu de deasupra toaletei şi să apar de acolo în gara austriacă. Trenul a venit. A stat în gară vreo 4 minute. Nu am avut curajul să mă urc. Trenul a plecat spre Viena, iar eu m-am întors acasă. Lipsisem, cu totul, vreo 3 ore. Acesta a fost primul meu sfert de pas spre un vis de libertate. Îl făcusem pentru că îmi plăcea la nebunie radio "Europa liberă". Iar gîndul meu era ca, odată ajuns în lumea liberă, să mă prezint la postul de radio şi să solicit să fiu angajat acolo. Visam, la 16 ani, să fiu redactor la "Europa liberă".
Documentarul despre "Europa liberă" (Cold Waves de Alexandru Solomon, coproducţie România-Germania-Luxemburg, 2007), m-a pus într-o stare de revoltă ciudată. Clişeul madlenei proustiene se verifică mereu. A fost de-ajuns să reaud pentru cîteva secunde sunetul de ultra-scurte al postului de radio "Europa liberă" şi o întreagă lume s-a redeşteptat în mine. După şuieratul prelungit al reglajului fin, scurte ezitări ale cursorului pe scala aparatului, se obţinea audiţia cea mai bună posibil. Apoi, plonjam în vocile acelea, plonjam în adevăr. Nu era puţin. De fapt, era totul în acea lume a minciunii faraonice, a frigului şi întunericului în care mi-era dat să trăiesc.
La început, am fost năpădit de amintiri. Sunetul de ultra-scurte al postului de radio "Europa liberă", cu fîşîiala ascuţită şi pocniturile scurte, a fost fundalul sonor al copilăriei şi adolescenţei mele. Şi, îmi dau seama abia acum, prima mea lecţie despre adevăr.
La mine în casă, "Europa liberă" se asculta continuu. Nu îmi amintesc să fi
văzut prin casă Scînteia - tata aducea doar România literară şi Săptămîna, urmărind cu pasiune forma literară a bătăliei dintre "bu
