Sistemul bancar a fost primul sector major care a intrat în economia de piaţă. Complet curăţat şi restructurat în anii 1999-2000, a cunoscut în perioada ulterioară o dinamică spectaculoasă şi a constituit atît un model pentru restul economiei, cît şi un motor care a asigurat creşterea rapidă a acesteia. Şi totuşi, în pofida succeselor incontestabile din ultimii ani, confirmate de un test inatacabil - interesul deosebit al investitorilor străini, care a dus la o penetrare de peste 90% a capitalului străin în ansamblul sistemului şi la preţuri ale tranzacţiilor recente deosebit de avantajoase pentru vînzători -, nici sistemul bancar nu este ocolit de dileme.

Prima se referă la utilitatea publică a continuării ritmului actual de creştere. Deşi activitatea bancară din România are încă de recuperat decalaje semnificative faţă de ţările avansate, practic la toţi indicatorii cantitativi, de cîţiva ani se pune întrebarea dacă dinamica rapidă a creditării nu pune în pericol stabilitatea macro-economică a ţării. În susţinerea Băncii Naţionale a României, creşterea rapidă a consumului din ultimii ani, alimentată în mare măsură de volumul tot mai mare al creditelor de consum, imobiliare şi ipotecare, acordate de bănci, este răspunzătoare atît de deficitul contului curent al balanţei de plăţi, care în acest an ar putea atinge sau chiar depăşi 13-14% din PIB, cît şi de reinflamarea inflaţiei, care va înregistra în 2007 primul an de reversare a trendului de scădere după 1999.

A doua dilemă priveşte tot ritmul de creştere a activităţii bancare, dar de data aceasta din punctul de vedere al pericolelor pe care acesta îl creează chiar pentru sănătatea băncilor. Din perspectivă istorică, perioadele de expansiune rapidă din sistemul financiar au fost urmate de crize, datorate tocmai faptului că, preocupate să nu piardă cursa pentru cote de piaţă cît mai mari, băncile au