● ...aşa cum am făcut ori de cîte ori am fost în pană de subiecte grase, dar şi ori de cîte ori subiectele grase au fost atît de multe încît alegerea unuia singur devenea dificilă! Să batem cîmpii, după nemuritorul model al lui John Steinbeck din nemuritoarea lui Joia dulce, unde, atunci cînd voia să se îndepărteze de la subiect (aiurea!) şi să divagheze (aiurea!), îşi avertiza cititorii, intitulînd astfel capitolele respective, că înăuntru vor găsi altceva decît lucruri importante pentru intriga propriu-zisă a romanului (aiurea!)! Să batem cîmpii, aşadar, pentru că teatrul românesc poate aduce omul la disperare prin monotonia fără de leac, tot atît cît şi prin diversitatea, semănînd cu haosul, a întîmplărilor ce se desfăşoară în perimetrul său! Să batem cîmpii!
● Făcîndu-se, de la o vreme, să am de lucru tot mai des cu traducerile româneşti, vechi de minimum 30 de ani, ale unor piese din repertoriul dramaturgic universal - clasice, în special, dar şi moderne clasicizate -, am descoperit cu groază, confruntînd tălmăcirile cu textul original, că noi citim sau ascultăm de pe scenă ceva cu totul diferit de ceea ce a scris autorul. Replicilor acestuia li se substituie replicile traducătorului, atunci cînd traducătorul este (era) şi el dramaturg, ba, mai mult, substanţa însăşi a piesei este modificată prin (de pildă) atribuirea unor vorbe altui personaj decît cel ce le rosteşte în scrierea "de bază". Prevalîndu-se din plin de adagiul acela perfid ce justifică, parcă, abaterile de la fidelitatea faţă de original (traduttore - traditore), semnatarii versiunilor româneşti nu se mărginesc, în cazurile cele mai grave, să brodeze niţeluş ambalajul verbal al operelor ce li se predau neputincioase, ci le transformă pe acestea, prin intervenţii brutale, în teren de exerciţiu pentru propriile "viziuni" literar-scenice. Cu o dezinvoltură care ar fi amuzantă dacă nu s-ar v
