Să te gîndeşti dacă politicienii au dileme e un exerciţiu riscant. Primul impuls e să te miri de gîndul care ţi-a venit. Politician cu dileme? Cînd să aibă timp de pierdut cu dileme? El, ales de popor sau numit de partid, e un hotărît care ia decizii clare, ferme, fără ezitări. Profilul unui politician de succes nu are nici o legătură cu dilemele, nici cu îndoiala sau cu întrebările. El ştie! Ce are de făcut, ce spune, încotro duce comunitatea, pe cine trebuie să acuze sau pe cine trebuie să salveze. Dilemele sînt pierdere de timp. În viaţă trebuie să ştii ce vrei, îţi spun cei mari. D’apoi în politică!

Şi cu toate astea, pe unii politicieni dilemele i-au salvat. Dar sînt prea puţine cazurile ca să fie un trend. Ar trebui însă să fie un must-have. Cea mai cunoscută dilemă în politica ultimilor patru ani a fost cea a candidatului Alianţei D.A. la Preşedinţia ţării, din campania 2004. Se spune că dilema lui a făcut diferenţa între el şi celălalt candidat. Faptul că Traian Băsescu s-a întrebat de ce poporul român, care a ieşit în stradă să îl dea jos pe comunistul de Ceauşescu, se află în situaţia de a alege între doi foşti comunişti - Traian Băsescu sau Adrian Nastase -, i-a adus procentele salvatoare. Cei care s-au adăugat în turul doi al alegerilor la votanţii din primul tur, insuficienţi pentru a-l declara pe Traian Băsescu învingător, au fost motivaţi. Nu doar de sinceritatea candidatului, ci şi de faptul că îşi punea întrebări şi avea curajul să le mărturisească. Ceea ce nu i-a scăzut din fermitate şi forţă, cele două atuuri care îi fac pe politicieni să se simtă copleşiţi de propriul profil. Alte dileme postrevoluţionare celebre în politică nu îmi amintesc. Să nu fiu înţeleasă greşit. Nu pledez pentru politicianul dilematic. Pledez însă pentru un politician care se confruntă cu întrebări şi răspunsuri, care ia decizii depăşindu-şi propriul ego. Paran