Nu mint:

Eu o iubesc de o mie de ani pe doamna

Sei Şonagon, aceea care a scris la sfîrşitul

mileniului 1 Însemnările de căpătîi, la o vreme

cînd nimeni nu putea citi Tolstoi, Dostoievski,

Proust, Caragiale - singura carte pe care am pus-o

lîngă Momente, schiţe, amintiri şi o Biblie

atunci cînd pierdeam totul, inclusiv bibliotecile,

lăsîndu-le femeilor de care mă despărţeam.

Niciodată nu am pierdut-o pe Sei Şonagon cu

cartea ei, cea mai ciudată, cea mai frumoasă

din cîte s-au scris în ultima mie de ani. Puţini

oameni din cîţi cunosc - aş scrie: nici unul -

ţin la căpătîi aceste "însemnări", scrise

la curtea împărătesei Sadako, Sei Şonagon

fiindu-i doamnă de onoare şi punînd pe hîrtie,

repet: în anul 1000, tot ce trăia, observa şi gîndea,

într-o proză care nu ştiu cu ce se deosebeşte de

poezie, aşa cum fericirea nu se poate desluşi

de nefericire.

Întîmplări de toate zilele, cu slugi şi împăraţi,

vise şi gînduri, haine şi taine, lucruri şi fiinţe,

zile şi nopţi, repulsii şi bibelouri, gelozii şi şoapte,

toate cîte fac o viaţă, se adună, se amestecă,

fără de subiect, doar cu titluri din cînd în cînd

clare: "Lucruri care te înspăimîntă", "norii",

"lucruri care dezamăgesc deodată", "ce-i departe,

ce-i aproape", această ultimă însemnare (167)

conţinînd patru cuvinte: "Raiul. Drumurile

corăbiilor. Ibovnicii", eu socotind-o cea mai dură

ecuaţie din cîte a lăsat matematica literaturii.

De o mie de ani, tot ce scriu aş vrea să-i placă

doamnei Şonagon, precum murmura Bruckner,

compozitorul, după fiecare simfonie a sa:

"Cred că o să-i placă lui Beethoven", de 1000 (o mie!)

de ani îi stau supus la picioare şi îi dau,

cu teamă delicată, cîte o însemnare de-a mea, @