Mă nimerisem deunăzi într-o emisiune televizată cu nişte lideri sindicali, cînd unul dintre ei, mi se pare că de la producătorii agricoli, a zvîrlit la un moment dat un reproş societăţii civile: că nu face mai mult pentru combaterea corupţiei şi ineficienţei Guvernului în România. Era vorba de banul public şi de celebra - şi, tehnic vorbind, greşita - observaţie că "dacă s-ar fura mai puţin, ar rămîne mai multe fonduri pentru subvenţiile ţăranilor şi lefurile membrilor de sindicat". Ceea ce e oricum un pic unfair, pentru că tocmai pe tema anti-corupţie şi-au pus destui oameni pielea la bătaie în ultima vreme, dar, în fine, nu despre asta e vorba acum.

Ce voiam să subliniez aici este felul de a gîndi al domnului respectiv, care e unul foarte răspîndit. Pentru majoritatea românilor, societatea civilă este o listă de persoane şi organizaţii, special selectate şi uşor sărite de pe fix, a căror sarcină patriotică este să se bată cu politicienii şi alţi ticăloşi, în interesul general. Această activitate este privită ca o slujbă cu normă întreagă, prestată în baza unei calificări dobîndite prin specializare şi recunoscută oficial, precum celelalte profesii. Spre deosebire însă de acestea, aici este de preferat să se lucreze fără leafă: asimilaţi fiind cu cetele îngereşti, activiştii civici trebuie să se ridice deasupra preocupărilor materiale, spre deosebire de noi, "oamenii de rînd", care avem voie să fim crîncen de materialişti. Cu alte cuvinte, societatea civilă ar fi un fel de pandant certăreţ al Guvernului, oficializat cu ştampilă ca să funcţioneze ca o contrapondere la acesta, iar pomeniţii oameni de rînd au prin urmare voie să o mai tragă din cînd din cînd de urechi, la un spriţ (ca şi pe Guvern), cînd nu-şi face treaba bine.

Pentru majoritatea românilor, societatea civilă este o listă de persoane şi organizaţii, special selectate şi uşor sărite de p