"Sunt singur, alaturi de o femeie plina de calitati"
Stimata d-na Sanziana Pop,
Am sa incep cu un repros: in rubricile revistei dvs. doar femeile si problemele lor sufletesti sunt prezente. Noi, barbatii, stralucim prin absenta, motivele fiind usor de ghicit: femeile sunt mai harnice la scris si tot ele isi exteriorizeaza mai usor sentimentele. Nu sunt misogin, dar trebuie sa recunosc ca aceasta discriminare ma irita. De ce dreptul la suferinta si la compasiune este acordat aprioric sexului slab? De ce nimeni (nici macar cel in cauza) nu vrea sa recunoasca deschis si fara complexe cat de slab si de vulnerabil poate fi cateodata barbatul?
Am ezitat mult pana sa va scriu. Cu o harnicie demna de o cauza mai buna, am aruncat la cos mai multe epistole abia incepute. Mi se parea ca vorbele nu-mi apartin, ca tradeaza un sentimentalism penibil. In plus, aveam un acut gand al desertaciunii, mereu intrebandu-ma: la ce bun? cui ii pasa? ce rezolv in definitiv? Cateva zile mai tarziu, raspunsul a tasnit ca o lovitura de secure, simplificandu-mi brusc ezitarile. Ca imi convenea sau nu, trebuia sa accept realitatea: fugeam de mine. Nu eram in stare sa recunosc sincer, barbateste, fara jena, ca sunt singur. Ma purtam de parca singuratatea ar fi fost o grava infirmitate fizica, o dizgratioasa boala de piele, pe care se cuvine sa o tii cat mai departe de privirile indiscrete ale celorlalti.
Da, sunt singur. Singur, alaturi de o femeie plina de calitati - inca frumoasa, inteligenta, gospodina, dar rece si dominatoare prin personalitatea ei puternica, poate prea perfectionista. Ca la spovedanie, evit sa vorbesc despre ea si despre defectele ei. In fata lui Dumnezeu, a colii albe de scris, a propriei constiinte, trebuie sa te referi la tine, la faptele si slabiciunile tale personale. Ei bine, sunt singur! Marturisesc adevarul acesta, de care mi-e frica: sufar
