Toti merii au crengile aplecate mult spre pamant, dar numai El capatase acest nume. Asta, pentru ca avea o coroana absolut impresionanta, ce ocupa aproape un sfert din latimea gradinii.
In plus, era extrem de inalt: cat ciresii, cat perii, cat nucul din coltul dinspre rasarit. Totusi, crengile-i aproape ca atingeau pamantul, incat oricine - chiar si un copil - putea culege cu usurinta un mar galben cu miezul parfumat si matasos. Erau mere din soiul belle-fleur, preferatele mamei.
"Marul cu poale" mi-a leganat copilaria la propriu. De una dintre ramurile lui groase fusese agatat hututul in care ne dam, nu numai noi, cei sase frati din familia Fat, ci si toti copiii de prin vecini, vreo opt-zece la numar, pana cand craca a fost roasa complet de cele doua lanturi ce sustineau leaganul si s-a uscat. Tata a retezat-o pe langa tulpina, a uns taietura cu argila si marul s-a vindecat frumos, traind mai departe.
Fara sa-l bagam prea mult in seama, in timp ce noi cresteam si ne imblateam de lume ca sa ne realizam, el si parintii nostri imbatraneau. Fratii si surorile au plecat de-acasa, intemeindu-si fiecare cate o familie.
Intr-o duminica dimineata, a murit mult iubitul nostru tata. A doua zi, am vazut ca una din ramurile imense ale marului fusese rupta de vant si zacea pe jos. Acolo a ramas pana in primavara. Coroana pomului se stirbise cam cu o treime.
In scorbura lui primitoare locuiau vreo doua-trei familii de pitigoi veseli si neastamparati. Dar intr-o zi, cineva s-a distrat aruncand inauntru un muc de tigara, si scorbura s-a aprins. Focul a fost potolit cu greu, abia dupa vreo doua ore, iar pitigoii au parasit marul pentru totdeauna.
Cand si mama s-a mutat in lumea cea buna si fara umbra, o alta ramura s-a trasnit de pamant. Intamplarea nu mai putea fi o simpla coincidenta si comportamentul marului m-a uimit. Suferea, murea cu fieca
