"Niciodata nu sint mai interesanti oamenii decit in momentele de brusca schimbare politica", noteaza cu amar Mihail Sebastian, la 4 februarie, 1941 in "Jurnal". Implinise de citeva luni 33 de ani. De putina vreme si pentru el incepuse calvarul. Din 7 septembrie 1940 nu mai are voie sa publice, este "licentiat din serviciu", fiind evreu. Prietenii, marii sai prieteni Mircea, Emil si Eugen se rostuisera intr-un pre-exil occidental: o misiune culturala, o bursa, o misiune diplomatica... Intr-un Bucuresti ravasit de razboi Sebastian ramine singur. Nu-i mai ramine decit Jurnalul, rabojul lui poietic, literar, moral, istoric, chiar metafizic. In fiecare zi traita zace in pura virtualitate realitate literara cit pentru o replica la "Ulysse", de J.Joyce. Realitatea bate pe toate fronturile fictiunea.
Tot ce privise cu indiferenta, tot ce luase in derizoriu, devine acum esential. E adevarat, sensibilitatea lui e acum ulcerata, e umilit, marginalizat, saracit. Dar in tot raul e si o forma a binelui. Are Jurnalul, arma lui secreta in care noteaza totul sau aproape totul. "Jurnalul" devine o cutie de rezonanta in care anii razboiului vuiesc aspru ca marea in cochilii.
Cafeneaua literara si politica devine o reduta luata cu asalt si cucerita pe rind de tabere politice care reactioneaza in functie de comunicatele de front. In insemnarea din 9 noiembrie 1941 Sebastian remarca existenta unui "pendul psihologic, de o regularitate mecanica". Nimeni nu mai are spiritul independent. Oamenii sint pro sau contra. De cele mai multe ori tin partea invingatorilor. Bucurestiul a devenit scena unui imens teatru unde actori de nevoie, rareori de voie, isi joaca rolul vietii.
In jurnal Sebastian evoca in detaliu, cu multe amanunte pitoresti, adesea picante, unele chiar incredibile, un mare prieten, pe Camil Petrescu. Inainte de razboi Sebastian fusese un excelent
