Intr-un precedent articol, aratam ca aprecierea cursului valutar si cresterea deficitului extern nu mai pot continua in 2008. Principala ancora antiinflationista, data de factori externi, dispare. Cum stam cu factorii interni?

Sa incepem cu politica monetara. In special prin dobanzi inalte, Banca Nationala a manevrat cat a putut de bine traiectoria descrescatoare a inflatiei, pana in 2007. Dar marja ramasa este infima. Astfel, pentru a ajunge la nivelul real la care se situa in primavara anului 2007, rata dobanzii bancii centrale ar trebui sa urce la peste 10%; pentru a reduce presiunea inflationista fara alt sprijin, este posibil ca nivelul necesar teoretic sa fie de 13-14%.

Insa la un asemenea nivel cursul s-ar aprecia din nou, iar balanta de plati ar fi data peste cap. Pentru a nu mai vorbi de faptul ca o parte a debitorilor fata de sistemul bancar - populatie si intreprinderi - nu ar mai putea sa ramburseze creditele la noile dobanzi, aruncand sistemul bancar si economia in haos. Ceea ce arata ca banca centrala nu poate apasa pana la capat pedala dobanzilor. Dar cu rate mai scazute in termeni reali decat au fost in 2007, cum s-ar realiza scaderea inflatiei?

Politica de venituri, am mai spus-o in repetate randuri, a fost principala cauza interna pentru scaparea haturilor inflatiei in 2007. Cresterea salariilor fara legatura cu productivitatea, majorarea numarului functionarilor publici si a salariilor acestora au umflat cererea agregata cu mult dincolo de ceea ce putea oferi productia interna, explicand mai intai cresterea deficitului extern, iar apoi a preturilor interne. Ce perspective avem pentru 2008? Deocamdata, datele sunt insuficiente. Avem oferta guvernului de crestere a salariului minim cu 13% fata de 2007, pe care sindicatele par sa o respinga. (Evident, argumentul care revine obsesiv este cum s-au gasit bani pentru crestere