In prag de sarbatoare, pe Athosul romanesc
Drumul spre Schitul Pahomie urca si se bifurca inselator, fara nici un alt indemn sau placuta indicatoare. E un drum greu, alunecos si pieptis, ce pare ca nu se mai termina niciodata. In jur, totul e pustiu. Iarna, muntele Buila se inchide in singuratate si viscol. Devine o fortareata. La poale, plin de meandre si valtori inspaimantatoare, raul Cheia sta ca o vama ridicata intre doua lumi care nu au voie sa se intalneasca niciodata - lumea veseliei turistice de la Olanesti si cea a izolarii monahale din paduri si pesteri. Ca sa atingi inaltimea schitului Pahomie, trebuie sa vrei cu adevarat si sa ceri mereu ajutor in rugaciune. Buila e un loc cu totul special, plin de pesteri si grote necercetate vreodata. E Athosul nostru romanesc, e muntele cel sfant, cu schituri si chilii modeste, ce se ridica in trepte din ce in ce mai aspre pana sus, spre varf: Saracineni, Iezerul, Patrunsa. Impasibil si tacut, muntele iti cerceteaza cugetul sau ravna si, intr-un tarziu, decide: te lasa, purtandu-te usor de mana, sau te intoarce definitiv din drum.
Pustnici ziditi in rugaciune
Mai intai, trebuie sa vezi locul si sa te apropii de el cu sfiala. E cu neputinta sa nu te impresioneze. In modestia ei de salas ciobanesc, manastirea are ceva simfonic, monumental. Cladita ciudat, chiar pe verticala stancii, bisericuta Cuviosului pare un ultim reper teluric.
Biserica de sub stanca De la ea in sus, nu mai urmeaza nimic, decat cerul si stelele, Dumnezeu si sfintii. Imaginea bisericii, cu tampla sprijinita cumva duios de umarul nemiscat al muntelui, iti taie rasuflarea. E un capat de lume. Iarna, in pragul Craciunului, simti ca la Pahomie se opresc toate - si grijile, si drumul. Jos, la poarta, pe o stanca napadita de muschi, se pravale in siroiri nervoase cea mai spectaculoasa cascada pe care am vazut-o
