Primul val de emotie publica si mediatica declansat de fuziunea/uniunea PD+PLD aproape ca a trecut. Ramin in urma lui insa citeva sensuri.
Partidul Democrat Liberal - formatiune politica al carei simbol ar putea fi chiar si un trandafir si care, de altfel, inca nu exista cu acte in regula - a provocat deja mai multe tipuri de reactie. Pentru nucleul dur al simpatizantilor celor trei forte politice angrenate in ecuatia acestei formule (PD, PLD si, mai ales, Traian Basescu), PDL e „copilul“ mult asteptat. Apoi, pentru multi dintre simpatizantii acestei constructii, noul partid e „copilul mult visat“, dar nascut prematur sau macar in conditii improprii.
Apoi, tot in zona mai degraba pro PDL, exista voci - Sorin Frunzaverde e cea mai sonora - care vorbesc cel mult condescendent despre PLD si care nu digera ceea ce ei considera a fi parvenirea politica a liberal-democratilor. Nu am nici o indoiala - dimpotriva, „pe surse“ am chiar informatii pentru care sint dispus sa bag mina in foc - ca si la liberal-democrati exista si rumoare, si chiar enervare, fata de noul curs al lucrurilor.
Pe de alta parte, pentru adversarii acestei formule - totusi previzibila! -, PDL a devenit „peretele“ la care isi exerseaza acum verbul polemic. Indraznesc sa citesc in doua feluri emulatia deosebita care s-a creat in rindul contestatarilor macar a unuia dintre cei trei vectori ai noii formule. Intii: avem exploatarea unui prilej pe care nu ai voie sa il ratezi ca actor politic.
Ca adversar, nu ai voie sa ratezi, de pilda, sa spui, cum inspirat a facut-o Ludovic Orban, ca PDL este efectul unui proces in care Traian Basescu a dictat, iar Stolojan si Boc au executat. Vorbe de acest gen indica discret ceea ce eu consider a alcatui al doilea tip de reactie: frica de un adversar cu adevarat redutabil in viitorul imediat si mediu. Accept ca 29%+8% nu fac
