Cum se masoara timpul? Nu trecerea, ci densitatea istorica a timpului. Din pacate, nu mai avem o scara valorica deslusita. Am lasat-o, rezemata in gol, de anii ’60. Inaintea acestui gest de riguroasa neglijenta filozofica, totul era clar. Clar si dificil. Densitatea istoriei era data sau luata de capacitatea omului de a se recunoaste in ordinea cosmica. Dupa, lucrurile s-au schimbat, trecand spre abstractiile mici si pretentiile mari ale unei lumi dominate de teatrul facil al patimilor populare. Intre ele, jocurile. Am schimbat, adica, acea forma de participare care facea lumea sa incapa intr-un singur cantec, de la trubaduri, la Bing Crosby. Am schimbat-o, pe un meci. Sau pe mai multe. Ce masoara acest nou fel de a trai experiente colective? Indeobste, nimic, dat fiind ca entertainment-ul nu contine, in chiar epoca globalizarii sale depline, altceva decat propria (lipsa de) valoare si insista sa se refere doar la sine insusi. Nimic mai trist si mai inchis, in epoca pe care o banuim, atat de febril, de toate avantajele istorice posibile, decat aceasta solitudine goala: fotbal despre fotbal, pop despre pop, protest despre protest si alte asemenea sporturi extrem de marunte. Ce se poate vedea in acest fel de a face cultura pentru toata lumea si pentru nimeni e instructiv doar ca pseudoistorie, ca imitatie, nu ca fundatie. Noile forme ale culturii post-post-moderne incep cu dezastrul sfasietor al artelor plastice si continua, pe aceeasi linie de restrangere a competentei scripturale, cu ascensiunea imperiala a vizualului instantaneu, in dauna lecturii de orice fel. Televiziunea insasi e depasita de acest val care se indreapta torential spre IT si ameninta cu izolarea completa a supusilor sai. In comparatie, fotbalul pare o forma sanatoasa de teatru popular si isi consoleaza analistii cu un nivel de participare emotionala care pare sa trimita, macar aluziv, la vechea si