Regia protocolului de stat este de aproape 20 de ani puşculiţa-porcuşor a potentaţilor zilei.

Cu bunurile preluate în administrare de la statul comunist - case, terenuri, hoteluri, pensiuni, ferme - s-au răsplătit finanţatorii din campania electorală, s-au îmbogăţit clienţii politici, se împroprietăresc foşti preşedinţi, miniştri şi parlamentari. Patrimoniul regiei este necunoscut opiniei publice: inventarul proprietăţilor a rămas unul dintre cele mai bine păzite secrete, la fel de abitir ca răspunsul la întrebarea „cine a tras în noi“, impenetrabil inclusiv în faţa Legii informaţiilor publice.

Decizia Camerei Deputaţilor de a vinde casele RAAPPS închiriate demnitarilor, soţiilor şi prietenilor acestora prin negociere directă, şi nu prin licitaţie, aşa cum se obişnuieşte în capitalism, candidează la titlul de cel mai mare tun din postcomunism. Din această afacere de un miliard de euro - aceasta este valoarea de piaţă a imobilelor estimată de deputatului Cozmin Guşă, comparabilă cu a Petrom - pierde statul, dar câştigă slujbaşii săi. Aceştia au privilegiul să-şi stabilească singuri preţul de cumpărare - e de presupus că, în faţa unui actual sau fost premier, evaluatorul RAAPPS va înghiţi câteva zerouri în sec - şi în rate fără dobândă, dacă banii le sunt cumva blocaţi în alte „proiecte“. Sumele nu le vom afla niciodată: tranzacţia dintre o regie autonomă şi o persoană fizică sau juridică privată este inaccesibilă curiozităţii legitime a cetăţenilor.

Şerban Nicolae, senator PSD şi locatar într-un apartament de protocol, afirma că „negocierea directă este un drept moral“ al celor care locuiesc în aceste case. Adică al şefului său Mircea Geoană, al fostului secretar general al guvernului Şerban Mihăilescu (zis şi Miki Şpagă), al fostului ministru al agriculturii Ilie Sârbu, ba chiar al primului şef de guvern postcomunist Petre Roman