Emilian Marcu Dupa ce, cu chiu, cu vai, am reusit sa ne trimitem reprezentantii de seama in Parlamentul european, asa zisii europarlamentari, este timpul sa ne retragem pe la casele noastre. Sa o facem macar pentru a arata cat de incarcate de lacrimi si de drame sunt localitatile tarii de la euroii castigati cu atata truda si cu atatea umilinte de dragii nostri compatrioti. Ceea ce se intampla cu italienii la inceputul secolului XX, cand fugeau lasand in urma lacrimi si promisiuni ce nu se mai implineau niciodata, invadand America, Tara Fagaduintei, se intampla in acest inceput de secol XXI cu romanii. Familii destramate, destine fracturate si, cel mai trist si mai grav, o multime de copii crescuti cum da bunul Dumnezeu, de bunici, in cazuri fericite, sau crescuti unii pe altii, ca niste copii ai nimanui.

In unele cazuri, cei plecati se reintorc sau mai trimit niste bani, dar de cele mai multe ori o ceata deasa se asterne pe memoria celor plecati, o uitare, cel putin, stranie.

Am auzit tot mai des despre copii care nu-si mai amintesc nici cum arata mama, nici cum arata tata si care de cele mai multe ori viseaza un chip rece pe care il vad si il mangaie si uneori chiar discuta, intr-o fotografie. Din cand in cand, cate un telefon rapid, gemand de promisiuni, care, desigur, nu vor fi niciodata respectate, le agraveaza si mai mult tristetea. Adeseori, mama sau tatal ii pun in contact, prin telefon, cu nenea sau cu tanti cei ce vor deveni, probabil, noii parinti. Dar zgomotul si furia nu pot tine loc de parinti. Promisiunile desarte nu tin de cald si nici nu ostoiesc dorul, iar lacrimile de pe obrajorii lor devin tot mai groase si nu reusesc sa se mai usuce. O bicicleta, niste papusi, un telefon mobil sau cateva cutii cu dulciuri pe care le primesc in scurtele vizite ale celor care aproape ilegal poarta titulatura de parinti, nu pot sa le faca