Cu bunurile preluate in administrare de la statul comunist - case, terenuri, hoteluri, pensiuni, ferme - s-au rasplatit finantatorii din campania electorala, s-au imbogatit clientii politici, se improprietaresc fosti presedinti, ministri si parlamentari. Patrimoniul regiei este necunoscut opiniei publice: inventarul proprietatilor a ramas unul dintre cele mai bine pazite secrete, la fel de abitir ca raspunsul la intrebarea „cine a tras in noi”, impenetrabil inclusiv in fata Legii informatiilor publice.
Decizia Camerei Deputatilor de a vinde casele RAAPPS inchiriate demnitarilor, sotiilor si prietenilor acestora prin negociere directa, si nu prin licitatie, asa cum se obisnuieste in capitalism, candideaza la titlul de cel mai mare tun din postcomunism. Din aceasta afacere de un miliard de euro - aceasta este valoarea de piata a imobilelor estimata de deputatului Cozmin Gusa, comparabila cu a Petrom - pierde statul, dar castiga slujbasii sai.
Acestia au privilegiul sa-si stabileasca singuri pretul de cumparare - e de presupus ca, in fata unui actual sau fost premier, evaluatorul RAAPPS va inghiti cateva zerouri in sec - si in rate fara dobanda, daca banii le sunt cumva blocati in alte „proiecte”. Sumele nu le vom afla niciodata: tranzactia dintre o regie autonoma si o persoana fizica sau juridica privata este inaccesibila curiozitatii legitime a cetatenilor.
Serban Nicolae, senator PSD si locatar intr-un apartament de protocol, afirma ca „negocierea directa este un drept moral” al celor care locuiesc in aceste case. Adica al sefului sau Mircea Geoana, al fostului secretar general al guvernului Serban Mihailescu (zis si Miki Spaga), al fostului ministru al agriculturii Ilie Sarbu, ba chiar al primului sef de guvern postcomunist Petre Roman etc. Cum au dobandit acesti politicieni „dreptul moral” de a-si cumpara case la preturi stabilite
