Daca doi dintre cei mai straluciti scriitori ai secolului al XX-lea ii aduc marelui lor predecesor reprosuri serioase, se cuvine ca macar sa reflectam putin asupra acestor note critice. Witold Gombrowicz isi incheie diatriba la adresa autorului dramei Nunta conchizind: „Wyspia´nski nu vede fenomene concrete, concentrat fiind asupra sintezelor lor conceptuale si sublimarilor. O drama printre notiuni. Un mare maestru de scena. A creat niste decoruri minunate. A facut totul pentru a asigura patos spectacolului teatral. Si a iesit in scena, dar, intimidat de forta decorurilor, a amutit“1. In Tratat asupra poeziei, Czeslaw Milosz isi incheie miniportretul facut lui Wyspia´nski cu o constatare incarcata de expresia regretului si dezamagirii sale: „Wyspia´nski nu ne-a lasat nici un indiciu“2. Nici unul dintre cei doi nu a pus sub semnul intrebarii maretia si importanta lui Wyspia´nski. De unde, in acest caz, reprosurile?
Portretul ironic facut de Gombrowicz autorului Nuntii isi are originea intr-un contrast puternic, intr-o antiteza de mare expresivitate: „Sienkiewicz nazuia de-a dreptul sa subjuge sufletele, in timp ce idealul lui Wyspia´nski era acela de a fi Artistul; Sienkiewicz cauta oamenii, iar Wyspia´nski – arta si maretia“. Oare chiar asa sa fie? Se poate usor demonstra ca, la fel cum Wyspia´nski, in Nunta cel putin, tindea spre „cucerirea sufletelor“, Sienkiewicz dorea sa fie Artistul.
De altfel, Gombrowicz – nu pentru prima, si nici pentru ultima oara – se joaca intentionat cu antiteze arbitrare. Aprecierile sale ulterioare suna totusi mai grav: „Plictiseala generata de aceste piese de teatru … cine oare a inteles ceva din liturghia lor… Wyspia´nski este una din rusinile noastre cele mai mari, caci niciodata admiratia noastra nu s-a nascut intr-un asemenea vid“. La intrebarea fundamentala, pe care el insusi o pune: „Care a fost secretul acestu
