Cind eram mic, imi placeau mult zilele de 1 mai si 23 august pentru ca, dupa manifestatie, gaseam pe strazi tonete cu crenvursti – din cei subtiri, nu polonezi. Se dadeau cite doi, pe o farfurioara dreptunghiulara de carton, cu piine si mustar indoit cu apa. Erau deliciosi si, oricum, erau cam singurele ocazii cind ii gaseam.
Mai tirziu crenvurstii au disparut, au devenit delicatese, „manifestatiile“ de 23 august au ramas, iar eu am ajuns sa le urasc pentru ca am inceput sa fiu obligat sa particip, sa „ies la manifestatie“, cum se spunea pe-atunci. La ultima – chiar ultima! – am iesit in 1989 cind, om al muncii in sectorul al doilea bucurestean, sub inteleapta pastorire a tovarasului Ion Dinca („Te leaga“, in caz ca ati uitat) m-au obligat nu numai sa „manifestez“, ci, sacrilegiu, sa-mi rad si barba.
Oricum, si cind, copil fiind, imi placeau „zilele de sarbatoare“, tot crenvurstii imi placeau, n-aveam, o spun cu toata sinceritatea si constient de consecinte, pic de fior patriotic. Cum cred ca nu au nici francezii care ies pe 14 iulie sa vada artificiile pe Sena. Iar acum, cu ziua asta nationala in care de multe ori e frig si zloata, chiar ca nu inteleg cum m-as putea bucura... Fior patriotic, treaca-mearga, dar „mindrie nationala“, cum tot aud ca se cere? Pentru ce? Mindria de a fi roman mi se pare un sentiment la fel de ciudat si greu de inteles ca si rusinea de a fi roman.
Nu stiu altii cum sint, dar eu, daca nu inteleg un cuvint, fuga la dictionar, c-asa m-a-nvatat mama de mic. Deschid DEX-ul la „mandrie“ si citesc: „1. Sentiment de multumire, de satisfactie, de placere, de bucurie; ceea ce produce multumire, satisfactie, placere, bucurie; sentiment de demnitate, de incredere in calitatile proprii. Ceea ce constituie prilej de lauda, de fala, de multumire. 2. Sentiment de incredere exagerata in calitatile proprii; orgoliu,
