Primul capitol al Dialogurilor lui Gilles Deleuze (cu Claire Parnet - Flammarion, 1996) se intitulează foarte "deleuzian", adică direct, frontal-concret, uscat (adică fără "apa de ploaie" a dizertaţiilor pe o temă dată): "O convorbire - ce vrea să spună asta şi la ce serveşte asta?" şi este un fel de incursiune liberă, lipsită de plan, în propria-i gândire. Filozoful nu numai că nu urmăreşte accesul la o omogeneitate sistematică, dar face tot posibilul ca să "spargă", să pulverizeze impresia de "omogeneitate" râvnită de alţi filozofi ca termen ultim şi corolar al discursului lor. Repetă - nu se fereşte deloc de repetiţii - că nu "arborele" crescând vertical de la rădăcină - este metafora sugestivă a gândirii sale (vrea să spună a adevăratei gândiri...) ci "iarba", foşnind pe orizontală, fremătătoare, sensibilă, flexibilă, unduitoare, într-un cuvânt ceva mai "viu" decât "arborele". Ia în răspăr de câte ori i se iveşte ocazia pretenţiosul, emfaticul, antipaticul concept "arborele cunoaşterii". Gândirea sa creşte din pământ cu o rădăcină redusă la minimum - precum "iarba", într-o continuă "devenire" - altă noţiune deleuziană favorită. Iarba "mărturisirilor" creşte în voie - nesistematic, neomogen - în acest capitol deosebit de interesant al Dialogurilor, având drept obiect, tocmai, dialogul - ce este şi la ce serveşte, la ce e bun el.

În continuare - după un "rând alb" (aceste pauze în text, abundente în tot ce scrie, ca pentru a sublinia caracterul "fragmentar" al oricărei reflecţii vii), în imediata consecuţie a trimiterilor la Kafka, Beckett, Gherasim Luca - Deleuze scrie, mai propriu zis "vorbeşte" - sau, încă mai bine, "grăieşte" (precum Zarathustra...) astfel:

"Definiţia stilului e o problemă de "devenire". Oamenii gândesc totdeauna la un viitor majoritar (când voi fi mare, când voi avea puterea...). Pe când problema e aceea a unui "devenir min