Cite o zi de decembrie, in fiecare an de la o vreme incoace, imi pare o lovitura de ciocan pravalita in moalele capului. O scurta bufnitura trimisa cu ciuda de un copil caruia toate frustrarile, toate nemultumirile i-au construit o forta aproape supraomeneasca. De parca tot ce nu s-a realizat intr-un an intreg, toate esecurile celor 12 luni peste care ai trecut s-ar fi strins intr-o singura zi.
Nu stiu, zau, daca exista vreo legatura intre ziua aceasta si amintirea aceea indepartata dintr-un decembrie in care a nins doar cu singe. Habar nu am daca amintirea emisiunilor de la radio ascultate pe ascuns, a impuscaturilor si a sentimentului aceluia ca, uite, se intimpla ceva extrem de important sint responsabile pentru Ziua-lovitura-de-ciocan. Doar ca - nu-i asa? - iti incepi anul extrem de optimist, te gindesti la faptul ca lucrurile se vor schimba, in sfirsit, in jurul tau, iti faci o gramada de idei despre felul in care va arata lumea peste o luna, peste doua, peste noua ori peste un an, pentru ca, mai tirziu, sa constati ca schimbarile la care ai visat lipsesc aproape cu desavirsire.
Dezamagiri. Dezamagiri de decembrie. Sint dezamagit, de pilda, cind vad sute de batrini inghesuindu-se pentru o porcarie de bilet de tratament, exersindu-si, la 18 ani de la revolutie, reflexul de a da din coate dobindit in 40 de ani de comunism. Sint dezamagit, iata, ca a mai trecut un an, iar sistemul medical ramine un teritoriu al vracilor, unde, daca nu ai bani in buzunare si medicamente aduse de acasa risti sa-ti ratacesti zilele. Sint dezamagit fiindca invatamintul ramine acelasi sistem anchilozat pe care il stiu de ani de zile, sint dezamagit de politicieni, de judecatori, de procurori si de preoti, dezamagit de toti cei in venele carora statul si-a turnat singele neoxigenat si infestat cu vicii.
Ieri a fost pentru mine o astfel de zi. O Zi-lovitur
