Dincolo de poezie, Ana Blandiana începe prin a scrie şi publica proză nonfictivă. Susţine rubrici în revistele "Contemporanul", 1968-1973, şi România literară, 1974-1988. Textele diferă, în formă şi substanţă, de la eseul apoftegmatic la jurnal (sau antijurnal), note de voiaj, reportaj reflexiv şi narativ. Omogenitatea scrisului său rămâne evidentă, fie că acesta este referenţial sau autoreferenţial, factual sau ficţional. Descoperim minime operaţii de travesti comunicaţional între genuri şi specii literare ori paraliterare. Cu menţinerea unei dominanţe a poeziei. Ori doar a unui halou al ei.

Căutarea şi aflarea de sine nu sunt lipsite de sinuozităţi artistice şi civice. Scriitoarea este voluntară şi nesigură, dar deschisă (auto)cunoaşterii, pe mai multe căi de discurs, dominat în ansamblu de autenticitate biografică şi literară.

Ana Blandiana este o ardeleancă legată de conştiinţa morală şi literară de tip vates şi vaticinar, profetic şi moralist. La ea rămâne constantă responsabilitatea gravă, până la crispare, faţă de adevărul etic, individual, istoric. Ca şi faţă de cel estetic. Reflectează asupra existenţei omului ca individ şi artist, într-o lume cu multiple determinări, spirituale, istorice, politice, sociale. E marcată de o adâncă reflexivitate (meta)textuală, de tip finalist, proprie unui scriitor ataşat de rosturile care îi motivează rostirile.

Blandiana este o goetheană, prin relieful substanţial şi expresiv acordat ocazionalului. Constanţa înfiorării apare alimentată de convingeri fundamentale, în afara cărora nu s-ar putea susţine nicidecum. Scriitoarea pare o profetă - dacă asta i s-ar îngădui unei femei - a mântuirii morale a neamului său risipit de vrajbă. Scrie meditaţii de o vie şi emoţionantă atitudine, la limita dintre tabletă - specie articulată înalt expresiv de sudicul Arghezi - şi eseu. Dar particularitatea sa este adapt