Jamie Oliver, Simon Hopkinson, Fergus Henderson, ba chiar, intr-o masura ("pedanta", livresca), Julian Barnes: de ce cartile de bucate englezesti sunt mult mai bune decat cele americane? Si nu e o simpla intrebare retorica...
Problema a fost ridicata, foarte serios, de Dwight Garner pe www. nytimes.com. Si asta in conditiile in care volumele britanice par, in general, mai mici decat cele aparute in fostele colonii de peste Ocean, unde fiecare asemenea tom aspira la statutul de enciclopedie. Se pare ca, spre deosebire de autorii americani, englezii prefera o abordare mai literara a problemei, neincercand sa epateze la tot pasul cu detalii fusion extravagante. Culmea, un autor de carte de bucate din Londra este, ca regula generala, mult mai putin snob decat unul din Boston, care va incerca sa-ti ia ochii cu, sa zicem, o spuma (sau muselina!) de oregano azvarlita studiat neglijent pe un muschiulet de gazela gatit in cine stie ce vas sofisticat din sticla tratata termic conform vreunei tehnologii patentate de NASA! Garner sustine - si tind sa-l cred - ca un englez va pune accent pe ambianta, pe armonizarea meniului cu starile sufletesti. Exemplul pe care il da este cat se poate de elocvent.
Simon Hopkinson, bunaoara, isi incepe o reteta pe baza de cartofi (un soi de budinca dulce) evocand contextul meteorologic specific: "Duminica dupa-amiaza. Trebuie ca e iarna, cam ora cinci p.m., afara s-a facut deja intuneric. Un film vechi, cu fratii Marx, tocmai s-a incheiat, la televizor...". Asta spune tot, nu? Empatia functioneaza remarcabil si nimeni nu-si pune problema despre carbohidrati, "low fat" si alte obsesii, tipic americane, legate de diete sau de preceptele vreunui nutritionist de tip teleevanghelist.
Fergus Henderson, proprietarul restaurantului londonez St. John, este si mai atent la nuantele povestirii culinare: "Este important ca, la pif