O teamă de care nu scapă nici unul dintre cititorii presei culturale este aceea de a nu fi păcălit. Nu vrem să fim păcăliţi de insistenţa cu care reprezentanţii mentalităţii dominante vor să ne convingă că lumea nu poate fi înţeleasă decît aşa cum vor ei. Ca urmare a acestei temeri, dorinţa fiecăruia este ca, din numeroasele nume care semnează regulat într-o revistă sau alta, să găsească măcar unul sau două în care să ştie că poate avea încredere. Ştiţi prea bine la ce mă refer: carnavalul aparenţelor ce domneşte în gazetăria noastră este atît înşelător, uşurinţa cu care intelectualii devin colportorii unor minciuni este atît de mare, încît fiecare din noi căutăm instinctiv să dăm peste o conştiinţă asupra căreia să nu planeze suspiciunea duplicităţii. Într-un cuvînt, vrem un autor care nu s-a îmbrăcat în toga servituţilor ideologice.
Din păcate, asemenea autori sînt foarte rari. Aproape îţi vine să spui că, în lumea gazetăriei româneşti, duplicitatea e mai puternică decît vanitatea. Aşa se face că, oricît de orgolioşi şi de dornici de notorietate am fi, frica de a nu avea de suferit de pe urma unor imprudenţe publice e mai mare. De aceea, ne mulţumim cu adevăruri tihnite şi cu cunoştinţe comode, dar în nici un caz nu mai vrem adevărul. Vorba lui Camus din Mitul lui Sisif, că fiecare om este victima adevărurilor pe care a apucat să le ştie este de o valabilitate dureroasă, cu deosebirea că la noi vorba lui Camus se adevereşte indirect în comportamentul nostru: fiindcă nu mai vrem să tragem consecinţele nici unui adevăr, preferăm să le ocolim pe toate.
Un intelectual căruia cunoştinţele comode îi repugnă în întregime este Ion Papuc. Dintre colaboratorii Convorbirilor literare, nici un alt autor nu sare în ochi printr-o mai personală, ba chiar de-a dreptul bizară alură a scrisului său. Mai precis, articolele pe care le semnează fac o impresie aparte din ce
