Scriitor şi cineast, belgianul Jean-Philippe Toussaint se bucură de succes, fără a viza un public larg, ba chiar făcînd o figură austeră, asemenea confraţilor săi minimalişti apăruţi la prestigioasa Minuit. Să fugi! (Fuir), tradus de Emil Paraschivoiu la editura Leda, e un fel de continuare a precedentului roman, Faire l'amour (Să faci dragoste), ce relata destrămarea unui cuplu, petrecută tocmai la capătul lumii, în Japonia. Naratorul e un bărbat la vreo patruzeci de ani, vîrstă suficient de periculoasă; prietena lui, creatoare de modă, se numeşte Marie de Montalte, aluzie străvezie la Pascal, care, ne amintim, a publicat Provincialele sub pseudonimul Louis de Montalte. E aici o influenţă mărturisită, căreia i se adaugă Beckett, Noul Roman şi anumite filme. Să fugi! a putut fi socotit ca răspunsul la opera unor regizori contemporani; cred că va fi privit cu alţi ochi de oamenii înzestraţi cu o sensibilitate vizuală, de pasionaţii de cinema.

Cum bine observa în prefaţă Alexandru Matei, literatura lui Toussaint stă sub semnul prefixului "post-": "post-idealism", "post-literatură", "post-om". După experienţa arhipelagului nipon, personajul îşi plimbă golul lăuntric prin caniculara vară chinezească, în căutarea unei iluzorii evadări. Toussaint, frapat de zgomotul şi agitaţia Chinei (deloc languroasă, cea mai mare parte a Asiei e mai dinamică decît obosita Europă), pare să-şi propună lichidarea literaturii de călătorie, într-o vreme cînd n-au mai rămas multe lucruri de lichidat. Deja Paul Morand, după ce a străbătut aproape toate colţurile de lume, avertiza, spre sfîrşitul vieţii, că experienţa călătoriei nu mai înseamnă mare lucru.

Există în Să fugi! un contrast între răceala tonului şi gradele din termometru; mai semnificativă e tensiunea dintre vidul interior şi abundenţa întîmplărilor ce se succed la un moment dat într-un ritm ameţitor. În pragul contactu