E destul de greu să scrii despre cărţile lui Sorin Stoica. Nu pentru că autorul lor a murit la o vârstă la care alţii abia încep să trăiască, şi verdictele criticii s-ar înmuia puţin, din sentimente omeneşti. Printre cei mai înzestraţi scriitori ai generaţiei sale, Sorin Stoica nu are nevoie nici antum, nici postum de vreo indulgenţă valorică sau dispensă de talent. Problema comentatorilor este alta. Scrisul prozatorului precoce, venit din Băneşti să cucerească Bucureştiul literar şi artistic, nu poate fi uşor încadrat într-o categorie stilistică şi un gen literar. De la debutul editorial şi până la ultimele apariţii, receptarea favorabilă şi uneori entuziastă a cronicarilor nu are chiar cea mai adecvată raportare la textul prizat. Acesta e complex şi ambiguu în aparenta lui simplitate, jucând pe mai multe planuri şi împiedicând sistematic cristalizarea unei perspective critice integratoare.

Cel mai comod ar fi să spun că O limbă comună, ca şi alte volume ale lui Sorin Stoica, utilizează un material biografic pentru a scoate, din el, proză curată. Dar această falsă proză scurtă, cu douăzeci şi şapte de "povestiri", cum scrie pe pagina de gardă, se organizează sub ochii noştri ca un jurnal romanesc ori un roman de notaţii diaristice, centrându-se pe experienţele eului, expunându-le privirii cititorului. Sinceritate maximă, patetism asumat, autenticitate fără halou literar, am zice, parcurgând episoadele de spital ale autorului-narator-protagonist, povestaş neobosit al vieţii sale. Însă, aşa cum nu avem aici proză propriu-zisă, pseudo-referenţială, nu descoperim nici un jurnal în accepţiunea curentă, un document al mişcărilor lăuntrice şi sociale. Intervine, decisiv, componenta artistică, acel unghi de refracţie ficţională ce transformă materia existenţială brută în literatură semnificativă şi expresivă. Până la urmă, un termen ca autoficţiune şi o co