Psihogeografia a fost definita in 1955, de catre Guy Debord, drept "studiul legilor si efectelor specifice ale mediului geografic, constient organizat sau nu, asupra perceptiilor si comportamentului indivizilor". Cel putin cateva dintre coordonatele acestei influente sunt evidente: este foarte usor de inteles modul in care ne afecteaza, inclusiv psihic, temperatura, altitudinea, umiditatea, lumina sau regimul vanturilor dintr-o regiune ori alta.
Dar e mai mult decat atat. Tot de psihogeografie tin strategiile de explorare a unui teritoriu necunoscut, in particular modul in care vizitam un oras, dar si felul in care este conceput orasul - cu alte cuvinte, intentia de a avea o influenta asupra celor care-l locuiesc ori il viziteaza.
Teoria a fost dezvoltata initial de gruparea Lettrist International, in publicatia Potlach, iar "parintele" ei este socotit Ivan Chtcheglov, prin eseul Formular pentru un nou urbanism, publicat in 1953. La randul lui, Guy Debord a incercat sa unifice cei doi factori care, in opinia lui, determina valorile peisajului urban: ambianta soft (lumini, sunete, asociatii de idei) cu cea hard (constructiile).
Asa cum era de asteptat, nu toata lumea ia foarte in serios conceptul de psihogeografie. Chiar biograful lui Debord, Vincent Kaufman, sustine ca "acest termen aparent serios include arta conversatiei si a bautului" (un pahar de vorba, cum spunem noi), "si avem motive sa credem ca Debord excela in ambele"... De altfel, chiar Debord a admis pana la urma ca exista o anumita "relativitate urbana", subliniind ca "doar in putine locuri atmosfera ne ofera perspectiva viitoarelor puteri arhitecturale care ar trebui create pentru a asigura datele unor jocuri mai putin mediocre".
Si asta pentru ca "oamenii nu pot vedea in jur nimic care nu este propria lor imagine; toti vorbesc despre sine si pentru sine".
Cu toate acestea,
