"M-am hotărât să vă trimit Dvs. pentru Post-restant, ultima mea carte de versuri Funigei luaţi de vânt, cu gândul că nu vă cer prea mult şi îmi veţi oferi o părere sinceră. Nu sunt un începător şi cred că numele Ţic, vă aduce aminte de fratele meu Nicolae Ţic, despre care recent, într-un material din România literară, Disidenţă şi Disidenţi, Domnul Gabriel Dimisianu a amintit şi de fratele meu, fapt pentru care-i mulţumesc pentru readucerea în memoria cititorilor. Nu fac referire la fratele meu pentru a vă cere altceva decât părerea Dvs. asupra scrisului meu. Atât volumul cât şi poemele ce vi le trimit, nu reprezintă decât dorinţa de a mă verifica şi de a afla dacă pot beneficia de spaţiul Post-restantului. De ce spun acest lucru şi de ce mă întreb? Fiindcă în urmă cu mai bine de două luni de zile, am trimis pe adresa revistei un grupaj de versuri, despre care n-am mai aflat nimic... Aştept cum aşteaptă un copil o jucărie, deşi, acum, jucăria copiilor este calculatorul şi internetul. Poezia, pentru ei, a devenit o pasăre rară şi rareori îi mai ascultă cântecul..." Din păcate, realitatea este aceea pe care o trăim cu mic cu mare, stimate coleg Miron Ţic. Critica abia se poate atinge, depăşită de situaţie, din numărul enorm de cărţi de versuri de toată mâna şi ilustrând în toate manierele gustul şi dezgustul nostru pentru poezie, alegând numai câteva, să înţelegem ce se întâmplă, faptul că prea puţini mai citesc poezie cu suflet pregătit pentru ea, dar şi faptul că suntem, cu mic cu mare, într-o derută, nu de saturaţie ci de dezinteres total şi ignoranţă. Nu este un rău în faptul că toată lumea scrie versuri, care însă rămân fără ecou. Şi am mai spus-o, constatând un fenomen la ordinea zilei, că e mai uşor astăzi să-ţi tipăreşti în regie proprie o plachetă într-un tiraj infim, decât să apari pe spaţiul, şi el infim, al unei reviste de prestigiu. Sunt vremuri de restriş