Una dintre cele mai persistente obsesii ale practicienilor si, deopotriva, ale teoreticienilor scenei romanesti este teatrul alternativ. Hazul chestiunii consta in aceea ca, desi feluritele colocvii si dezbateri ce-i sunt dedicate de peste un deceniu incoace au starnit controverse aprige, ba chiar au stricat prietenii vechi, preopinentii nu izbutesc sa se puna de acord nici macar in privinta notiunii de teatru alternativ. Pentru unii, asta inseamna spectacole in spatii neconventionale; pentru altii, spectacole finantate din surse nebugetare; pentru altii, in fine, spectacole pur si simplu "altfel".
Cum anume "altfel" aproape ca nici nu mai conteaza - totul e ca omul (sau chiar institutia) sa se poata lauda ca a iesit din "tipare", tiparele acestea fiind in genere sinonime, pentru "alternativi", cu sala obisnuita, repertoriul clasic, vorbirea scenica inteligibila, raportul traditional actor-spectator si celelalte vechituri de acelasi soi. Pe alocuri si la rastimpuri, furia asa-zicand iconoclasta atinge punctul de fierbere, acela de unde lucrurile se vad doar in alb si negru, fara nici o nuanta intermediara: e alternativ - e bun; nu-i alternativ - e prost. Cum spuneam, insa, nimeni nu stie exact ce este si ce nu este alternativ.
Un fel de teatru alternativ s-ar spune ca practica, de pilda, Compania D'Aya, alcatuita din tineri artisti (nu aceiasi tot timpul) care isi tin spectacolele pe unde gasesc spatii libere (de catava vreme s-au "impamantenit", pare-se, la Laptaria lui Enache din cladirea Teatrului National) si isi iau banii de unde gasesc suflete - si mai ales buzunare - sensibile. Una dintre cele mai recente productii ale lor, semnata regizoral de Chris Simion, intemeietoarea si animatoarea trupei, este Si caii se impusca, nu-i asa?, o adaptare pentru scena (nu ni se spune de cine infaptuita) a romanului omonim de Horace McCoy sau, poate, a
