Eram constienta ca, mai devreme sau mai tarziu, urma sa se intample, totusi nu ma asteptam sa fie asa curand. Si neasteptat. In timp ce rataceam prin Paris saptamana trecuta, m-a izbit. Convingerea ca n-as mai vrea sa ma intorc in Romania. De fapt certitudinea ca nu mai rezist multa vreme in Bucuresti.
Sincera sa fiu, ma dusesem la Paris foarte relaxata, convinsa ca aroganta si faimoasa ridicare din umeri a parizienilor or sa ma faca sa-mi fie dor de casa, pentru ca, in comparatie cu ochii mijiti a dispret ai locuitorilor din capitala Frantei, bucurestenii sunt culmea dragalaseniei.
Dar, din nefericire pentru mine si linistea mea sufleteasca, cred ca parizienii au luat foarte in serios rugamintea guvernului de a se purta mai frumos cu turistii, asa ca pur si simplu m-au ucis cu amabilitatea, solicitudinea, politetea si dorinta lor de a conversa. Daca pana acum oamenii de pe strada, chelnerii si hotelierii priveau turistii ca pe un rau necesar, acum sunt mai vorbareti si mai glumeti ca italienii. Batranul chelner de la Les Deux Magots, care in conditii normale ar fi strambat din nas uitandu-se la mine si m-ar fi etichetat ca "turista aiurita", acum mi-a zambit! Ba chiar a si mormait vreo doua fraze. Nu stiu clar ce anume, pentru ca eram prea uluita ca sa mai inteleg. Am reusit doar sa balbai un "Oui Monsieur" sau ceva de genul asta. Taximetristii m-au asasinat cu nenumarate "Je vous en prie", ca raspuns la multumirile mele, mi-au vorbit despre cate in luna si in stele si mi-au zambit in oglinda retrovizoare.
Chelnerul de la hotel mi-a recomandat o masa mai bine plasata unde sa iau micul dejun in pace, iar pentru prima oara in viata mea chelnerul de la restaurantul la care am luat cina nici nu s-a strambat, nici n-a tipat nici nu m-a refuzat cand l-am rugat sa-mi aduca muschiul de vita practic ars. Nici nu mai vorbesc de tot personalul din magazine ca
