Trebuie să ai mult curaj, cred, să te gîndeşti, fie şi numai asta, că poţi să pui în scenă opera, dificilă, a lui Puccini, "Gianni Schicchi" cu actori. La teatru, adică. Trebuie să fii un manager ca Tompa Gabor ca să accepţi propunerea lui Silviu Purcărete. Şi asta, în primul rînd, fiindcă ai spatele acoperit. Pentru că valoarea trupei, complexitatea disponibilităţilor ei îţi susţin perfect decizia. Pînă în pînzele albe. O vreme, am tot crezut că nu am înţeles bine, că e o confuzie la mijloc şi că nu poate să fie vorba decît de Opera din Cluj sau de Opera de la maghiari. "Gianni Schicchi" este o lucrare grea, după care nu se dau în vînt din prima, cum se spune, cîntăreţii. E o partitură cu probleme. Sînt arii care au nevoie de baritoni, tenori, soprane, mezzosoprane, başi cu voci puternice, bine definite. Relaţia cu orchestra e una specială, nuanţată. Cum să nu-mi întăresc, atunci, părerea că proiectul are în vedere o operă ca instituţie, şi nicidecum un teatru? Dragi cititori, am greşit! Prejudecata a fost iute. Mi-a întunecat mintea. "Gianni Schicchi" este premiera recentă a Teatrului Maghiar din Cluj! O bijuterie, o încîntare a auzului, ochiului, o demonstraţie rafinată a umorului la scenă deschisă, o performanţă specială a actorilor-cîntăreţi. O bucurie! Nu există nici un dubiu că această trupă este una dintre cele mai puternice, mai solide şi coagulate din Europa. Şi nu de acum. Dincolo de orice, este meritul lui Tompa că a construit-o, că a format-o aşa, că s-a preocupat mereu de ce li se potriveşte să joace, că a gîndit repertoriul, pe termen lung, pentru evoluţia actorilor, că regizorii invitaţi acolo au provocat alte şi alte satisfacţii, ieşiri din limită şi din şabloane. Acolo s-au adunat şi s-au împrospătat energii importante. Dar ceva mi se pare esenţial pentru ţinuta profesională şi morală a acestui teatru: RESPECTUL. Nu toată lumea poate să iubeasc