Mărturisesc că am încredere în acele forţe, incontrolabile şi totuşi organizate, care acţionând simultan, se cade mai curând sau mai târziu să irupă la lumină cu un mesaj al îndemnării şi oportunităţii. Marius Lăcraru este unul dintre interpreţii români ce deţin acea capacitate latentă incalculabilă de a răscumpăra, de nu chiar a împiedica tăcerea care asediază noua componistică românească, domeniu bântuit tot mai abitir de o demisie în bloc a spiritului a cărei cauză nu e alta decât lenea şi apatia generalizată. Ernest-Robert Curtius era de părere că trebuie evitată cultura unilaterală a inteligenţei care poate deveni un pericol pentru formarea caracterului, în interpretarea muzicală, repudierea spiritului şi a raţiunii, virtual culpabile de uscăciune, sterilitate şi insensibilitate; e un vechi refren cântat de către cei nevrednici în a-şi ordona şi gestiona puseurile afective ori furtunile sentimentaliste. Marius Lăcraru ştie că, rupte unul de celălalt, sufletul şi spiritul se atrofiază reciproc. Dimpotrivă, când sunt convocate simultan, se inter-potenţează, salvându-se unul pe altul, aşa cum, instinctiv, o mână se ţine de alta şi la bine şi la rău. Nu puţine au fost situaţiile când anumite precarităţi în ordinea tehnicii violonistice s-au estompat graţie presiunii exercitate de prea-plinul intuiţiei restitutive şi invers, când debilitatea orientării stilistice a fost compensată de pedanta rezolvărilor tehnice. Şi totuşi, Marius Lăcraru rămâne un violonist raţional. Adică: logic, chibzuit, rezonabil, judicios şi, nu în ultimul rând, cumpănit. De multe ori însă, abordarea unui repertoriu axat pe efectologie sonoră (ipostază frecventă) îl transformă într-un sofist ce-şi proclamă adevărurile formale, dar şi echivocurile continutistice, respingând soluţiile speculative, metafizice şi acceptându-le pe cele fenomenologice, constructiviste. Aceasta şi pentru că form