Atunci când vorbim de carte ca produs de piaţă, termenul "carte" (ca identitate a unui obiect destinat pieţei) este incapabil de o cât de aproximativă circumscriere a problemei. Cartea se poate comporta foarte bine ca produs de piaţă prin în-seriere tipografică, exprimată aceasta prin numărul de exemplare ale unei ediţii. Dar şi un asemenea produs nu se poate îndepărta prea tare de producătorul său, pe care, direct sau indirect, îl "înglobează" şi, în consecinţă, trebuie şi să-l valorifice/ valorizeze "estetic" (liric, epic, dramatic sau eseistic).
Un termen care ar putea da o mai clară expresie legăturii dintre scriitor şi produsul muncii sale ca obiect de piaţă ar fi "scrisul". Apare, însă, o întrebare retorică: este scrisul un produs de piaţă, adică destinat "vânzării"? Vânzării de sine, până la urmă? Scrisul (care poate deveni şi carte vandabilă) nu este întru totul produs de piaţă. El implică finalitatea sa materială - cartea - şi în acelaşi timp fiinţa autorului/ creatorului, ca şi "mesajul" său în planul existenţei. Un scriitor va ezita întotdeauna să se vândă - pe sine, prin intermediul scrisului, al cărţii - atât la propriu, cât şi la figurat. În acest demers - al scrisului ca produs de piaţă - va funcţiona întotdeauna o cenzură, întreţinută de conştiinţă - conştiinţe de sine - şi de condiţia în sine de scriitor. Vor fi fiind şi excepţii, dar scriitorii, în marea majoritate, se vor comporta ca albatrosul baudelairian pe puntea navei atunci când vor fi invitaţi sau presaţi să se mişte pe piaţa vânzărilor de carte. R. H. Tawney, în Religion and the Rise Capitalism, observa de ceva ani că "deoarece chiar şi cei mai de jos oameni au un suflet, nici o îmbogăţire materială nu le va aduce vreo compensaţie pentru compromisurile care le insultă demnitatea şi le restrâng libertatea". Şi atunci ce să mai vorbim de demnitatea şi de libertatea scriitorului?
