Cu puţină vreme în urmă, Alexandru Chira a împlinit 60 de ani. Cadoul pe care şi l-a făcut lui însuşi cu acest prilej a fost un dublu eveniment artistic: deschiderea unei dense expoziţii de pictură şi grafică, explicit fantaste, prin natura aspiraţiilor, şi vag retrospective, prin cronologia lucrărilor sau, mai ales, prin succesiunea formelor într-un proiect, altminteri, atemporal, numită Pre-texte, la Galeria Luchian 12, şi lansarea unei cărţi cu textele despre artă scrise de el de-a lungul anilor, Cuvinte pentru ochi, lansată şi ea simultan cu expoziţia.

Textul care urmează, pe care i l-am scris în chip de postfaţă, încearcă o apropiere de Alexandru Chira nu în mod explicit din spaţiul unui limbaj sau al altuia, ci mai curînd din raza de bătaie a unui mod de a privi lumea sau, mai curînd, a unui mod de a submina lumea, pe care Chira îl ştie atît de bine. Actul artistic ulterior nu este decît ceremonialul pictorului, sceptic şi arogant în acelaşi timp, prin care se reciclează inevitabilele reziduuri ale acestui măcel într-un vis fără capăt, voluptuos şi, oricît ar părea de ciudat, hieratic, glacial şi pur. (P.Ş.)

Fără nici o îndoială, Alexandru Chira ar trebui studiat interdisciplinar. Cine crede că istoricul şi criticul de artă au suficientă competenţă pentru a-i analiza opera, a-i citi scrierile, a-i studia şi, mai apoi, a-i clasa cazul, trăieşte într-o inocentă şi frustrantă iluzie. Şi cea dintîi eroare de lectură este chiar faptul de a-l privi fragmentar, ca pe un cumul de funcţii care, la nevoie, ar putea fi judecat şi înţeles printr-un proces de disociere. Iar dovada că artistul este un tot idisolubil, că rămîne mereu acelaşi, indiferent ce ar face, o constituie chiar faptul că în oricare dintre ipostazele sale el nu ratează nici un prilej de a-şi face noi adversari şi, evident, de a-şi împrospăta şi consolida adversităţile vechi. Ac