La crearea Securitatii, in august 1948, activitatea de spionaj a Romaniei Populare era practic inexistenta. Decapitarea, de catre comunisti, a vechilor structuri de informatii si arestarea majoritatii vechilor agenti aflati in tara au dus, implicit, la pierderea retelelor dezvoltate de ei in tarile occidentale.
Retelele respective nu doar ca nu au mai putut fi reactivate, dar, in cazurile in care spionii se aflau in Vest, au trecut de partea "inamicului", punandu-se in slujba actiunilor indreptate impotriva regimului comunist, alaturi de tot mai numeroasa emigratie romaneasca.
Departe, inca, de a fi infiltrata, dezbinata si compromisa, asa cum s-a petrecut prin actiunile intense ale Securitatii din ultimele doua decenii ale regimului comunist, emigratia era, la inceputul anilor '50, mult mai bine organizata, iar actiunile ei impotriva comunismului beneficiau de o generoasa asistenta financiara din partea guvernelor occidentale, in special dupa Legea Securitatii Mutuale, semnata de presedintele SUA la 10 octombrie 1951, prin care se prevedea finantarea unor actiuni severe impotriva tarilor socialiste.
Fata de aceasta situatie, riposta spionajului romanesc a ramas in primii ani ai regimului comunist mai degraba palida, ca rod al faptului ca Securitatea nu functiona dupa caracteristicile unui serviciu de informatii si contrainformatii, ci avea cu preponderenta trasaturile unei politii politice. Intre 1948 si 30 martie 1951, data la care s-a reorganizat prin Decretul 50, activitatea de spionaj si contraspionaj, desi formal era inglobata in organigrama Securitatii, a fost subordonata Consiliului de Ministri. Totusi, dupa cum releva un Raport asupra activitatii DGSP pe anul 1951, Securitatea fusese in masura sa acumuleze unele date privind functionarea unor scoli de spionaj unde erau instruiti si romani care urma sa fie parasutati in tara.
Ast
