Pentru Stela Brie, autoarea romanului Taina unei vieţi (Reşiţa, Ed. Altes) literatura e un salon de înfrumuseţare a realităţii. Viaţa de fiecare zi intră ciufulită, nespălată şi zdrenţăroasă în mâinile de cosmeticiană ale romancierei şi iese apoi în lume pieptănată, elegantă şi frumos mirositoare.

Cosmetizarea înseamnă însă, în literatură, falsificare. Escamotând urâţenia sau absurdul sau caracterul periculos al existenţei, autoarea nu face decât să o de-dramatizeze şi să rateze ocazia de a ajunge la literatură. În literatură, dacă dramatism nu e, nimic nu e.

În centrul romanului se află o tânără ţărancă, Silvia, soţul ei, Costa, şi cei cinci copii ai lor. Duc toţi o viaţă aspră, pe care însă romanciera o înfăţişează ca pe un balet plin de graţie. Când apare câte un conflict (un copil de-al lor este bătut de copilul altora, un alt copil de-al lor sparge din greşeală, cu praştia, geamul unei vecine şi aceasta face scandal etc.), Silvia îl rezolvă pe loc, cu înţelepciune, determinându-i pe cei vinovaţi să-i dea dreptate şi să se ruşineze că au greşit.

Fiecare moment are parte de această înfrumuseţare exterioară, de această poleire care face reprezentarea neverosimilă:

"Un scâncet slab, abia auzit, făcu să-şi îndrepte privirile către leagăn, spre mezinul ei scump şi drag. Se apropie de el şi îi luă mânuţele fine şi catifelate ca petalele florilor, între mâinile ei aspre şi bătătorite.";

"Silvia ieşi în uliţă cu albia doldora cu rufe subsuoară, cu scăunelul pentru lăut deasupra şi îşi desfătă câteva clipe sufletul cu splendorile zilei ce purta veşmânt de azur, împodobit cu frunze de smarald şi petale de mătase, ale căror culori, fie alb, roz, violet sau galben, străluceau ca nişte briliante sub vălul sclipitor al măreţului astru.";

"Ca oriunde, în satul cu salbe de păduri şi izvoare cristaline, vacanţele şcolare erau adevăr