Rareori (de fapt, cred că niciodată) se găseşte cîte un şef de stat care, deşi acceptat cu urale - după alegeri false sau măsluite - să întrunească unanimitatea în ceea ce priveşte soarta lui: la Panthéon sau la puşcărie. Luni a început procesul lui Alberto Fujimori, japonez, născut în capitala statului Peru - Lima - şi de trei ori preşedintele acestui stat, din 28 iulie 1990 pînă în 17 noiembrie 2000. Ca şef al statului a fost creditat cu stabilizarea situaţiei macroeconomice a ţării, dar principalul său merit a fost cel al pacificării: cînd el a venit la putere, Peru era dominat de un grup maoist insurgent, Calea Luminoasă, şi de grupul marxist-leninist Túpac Amaru Revolution Movememnt. O sută de oficiali au fost ucişi de formaţiile insurgente în numele justiţiei sociale, în timp ce, în chip de represalii, armata regulată distrugea sate şi îi omora pe ţăranii ieşiţi în cale, pe baza suspiciunii că îi susţin pe insurgenţi. Conflictele între armata regulată şi grupurile insurgente luaseră aspectul unui război în toată regula, atentate cu bombe, cu zeci şi sute de victime întîmplătoare. Fujimori a izbutit să izoleze centrele de insurgenţă, armata a construit drumuri rurale şi şcoli, iar atmosfera generală a devenit ostilă celor care îşi făceau dreptate cu arma în mînă.

Arestarea lui Abimael Guzman, liderul mişcării teroriste, a domolit, chiar dacă nu a pus capăt atmosferei incendiare din ţară. În timpul acţiunilor antiteroriste, Fujimori le-a permis militarilor să-i judece pe prizonieri în cadrul unor curţi militare secrete, neacordîndu-le acuzaţilor nici un fel de drepturi legale.

Gloria nu durează. În anul 2000, Fujimori este acuzat de corupţie. Un post TV difuzează un fragment de film, unde Vladimiro Montesino, şeful serviciilor secrete, îi dă 15.000 de dolari unui parlamentar al opoziţiei pentru ca acesta să treacă în partidul preşedintelui. Haos