Virtutea consecvenţei este aplaudată de toată lumea. Socialmente, asemenea oameni sînt dezirabili pentru că sînt predictibili, iar predictibilitatea actorilor sociali este condiţia fundamentală a ordinii. Predictibilitatea are şi un bun renume etic, căci încrederea este efectul predictibilităţii. În fine, predictibilitatea - consecinţă a consecvenţei - foloseşte tuturor. Ea face viaţa posibilă şi pentru deştepţi, şi pentru proşti, ea îmblînzeşte tot ce e periculos în natura socială a omului şi devine element esenţial al democraţiei. Într-adevăr, nimic mai impresionant decît să vezi un om care gîndeşte ce spune, spune ce gîndeşte şi spune şi gîndeşte cam aceleaşi lucruri pentru lungi perioade de timp. Un om credincios sieşi, loial propriilor păreri, care nu se schimbă cu una, cu două, un om cu convingeri - şi eu admir asemenea oameni. Şi eu aş vrea să fiu unul. Dar, am obişnuinţa să mă răzgîndesc. Nu foarte des. Am grijă să nu se poată spune despre mine că sînt influenţabil sau labil sau, mai grav, un om fără convingeri. Dar, mă răzgîndesc. Uneori, simt o umbră de vinovăţie cînd îmi schimb ideile. Dar, cel mai adesea, această culpă e subţire ca o părere, căci este însoţită de alte sentimente mai puternice. Îmi schimb ideile/opinia/convingerile consecutiv unei dezamăgiri sau unei îndrăgostiri (puteţi să-i ziceţi "amăgiri" de dragul simetriei). Aşadar, psihologic, schimbarea părerii, ruinarea convingerii sau, pur şi simplu, răzgîndirea nu îmi induce o criză. Răzgîndirea e, dimpotrivă, regăsirea confortului interior. Ne răzgîndim ca să fim în acord cu noile împrejurări, ca să asimilăm sănătos noile informaţii, ca să ne protejăm sau să prosperăm. Nimic dramatic, prin urmare, cînd vine clipa răzgîndirii.

Majoritatea oamenilor admiră totuşi consecvenţa. Cu cît mai consecvent, cu atît are omul un aer mai eroic. Există însă şi o elită sofisticată, subtilă şi umanis