Ideea de brand e la modă, la oraş e chiar cool. Dar încă nu e văzută ca fiind ceva serios; e legată, oarecum, de ideea de imagine, care, nu-i aşa, e doar de suprafaţă (vezi discuţia despre brandul România, "imaginea României în lume", care ar trebui dezvoltat - spun unii - doar ca un exerciţiu academic sau ca un program de PR ceva mai sofisticat, în loc să-l lăsăm să se coaguleze din elemente de conţinut: ce este România, ce face şi ce-şi doreşte). Brandul nu e perceput ca un potenţial factor de progres, de dezvoltare. Cel puţin nu în mediul rural. Nu încă. Oamenii din Voineşti ştiu că "mărul de Voineşti" e al lor, dar nu văd cum ar putea să-l pună la treabă. Deocamdată e văzut mai mult ca o cheltuială care s-ar putea transforma într-un profit dacă: (1) "cineva" le-ar da un ajutor să-şi revitalizeze livezile şi să-şi plătească tratamentele împotriva dăunătorilor şi dacă (2) "toţi ceilalţi" ar înceta să folosească abuziv denumirea de "măr de Voineşti". Dar, surpriză, denumirea nu e folosită abuziv, pentru că nici măcar nu e înregistrată de către cei din Voineşti, pentru a fi protejată!
Brandul e ceva ce poate fi pus la treabă, el poate fi util, util cu adevărat, economic-util, cu condiţia să nu se refere la ambalaj, ci la substanţă. Conceptul de brand ar trebui tradus, de fapt, ca o investiţie pe care trebuie s-o faci dacă ai norocul să existe "ceva" de la care să pleci; un nume de apă minerală cu proprietăţi miraculoase, care încă mai înseamnă ceva pentru unii dintre noi; o metodă de vopsit ţesăturile cu culori produse exclusiv din plante; un look special al ceramicii; un produs alimentar specific. Şi toate astea există: Zizin, Botiza, Horezu/Marginea, Moeciu/Pleşcoi, şi pot fi enumerate rapid, top of mind - cum spun sociologii -, de marea majoritate dintre noi. Mai mult, se vede treaba că nici măcar nu e obligatoriu să ai ceva de la care să pleci; sînt lo
