"La fereastra unde doarme o pisică..." Aşa începea o romanţă, pe vremuri. Astăzi, nu s-ar mai gîndi nimeni să vadă în Bucureşti această secvenţă de leneşă viaţă provincială.

Nici nu mai sînt pisici. Era (nu ştiu dacă mai este) "Pisica cu ghemul", o sculptură în curtea unei case din strada Caragiale. Şi mai sînt reclamele cu pisici de pe afişele cu care sînt acoperiţi pereţii staţiilor de metrou. Există oraşe unde pisicile sînt doamne şi stăpîne. La Veneţia şi Roma sau la Atena. Ruinele antice sînt locuite de pisici, a căror vocaţie filozofică, de mult observată, se potriveşte cu un asemenea decor nobil. Grase şi autoritare, ca nişte sultane, pisicile de la Washington. Nervoase şi obraznice, pisicile de la Istanbul. Răsfăţate şi elegante, pisicile de la Paris. Acestea participă la viaţa locuitorilor umani, fără complexe de inferioritate.

La Bucureşti, pisicile n-au personalitate. Sînt, cu puţine excepţii, care se ascund înăuntrul caselor, un trib fugărit şi flămînd. Dau tîrcoale lăzilor de gunoi. O iau la goană de cîte ori dă colţul un cîine, chiar dacă nu se uită la ele. Înmulţirea peste măsură a cîinilor "comunitari" a redus patrupedele rivale la umilinţă retractilă. Blana lor, tărcată sau neagră, e scurtă şi scărmănată. Se furişează pe scările blocurilor, miaună prin curţile interioare, aşteaptă la uşi care nu se deschid.

La un popor cu trecut pastoral, cîinele a fost întotdeauna însoţitorul privilegiat, pe cînd pisica este un intrus oriental. Nu m-aş mira să fi pătruns prima dată ascunsă sub o giubea sau strecurată în mîneca largă a unui caftan fanariot. Pînă atunci se vede că, aici, şoarecii trăiau netulburaţi.

Aţi auzit vreodată de pisica dacică? Zic ceva doinele despre pisici? Nu, e clar că a fost un animal urban, adoptat pentru răsfăţ. Detronată din această poziţie, nu-i mai rămîne decît o semiclandestinitate. Părinţii ecologişti n