La sfîrşitul anului mă duce gîndul înapoi, spre 1 ianuarie 2007, petrecut la Sibiu. Ţin minte că am numărat gongul miezonoptic în Piaţa Mare, cu sentimentul generos că păşesc (împreună cu toţi compatrioţii) într-un alt ciclu temporal. Un flashback inevitabil îmi reamintea iarna lui â89, cînd ieşisem ca disperatul în stradă, fără să ştiu ce va urma. Păpuşile ruseşti ale oricărui parcurs omenesc se telescopau astfel, pentru a se recompune, tot mai amplu, într-un soi de previziune funebră.
Fiecare popor are perversiunile sale, pe care le venerează ca tradiţie. Trăsătura noastră strămoşească e legată de performanţa unui euroscepticism fără Europa. Ca societate infantilizată de comunism şi îmbătrînită de tranziţie, am intrat într-o lume nouă, pe care o respingem abia după ce ne-a primit. E greu să susţinem că aşteptările primitive (de tip oglinjoară şi mărgeluţe) ne-au fost satisfăcute. Aşteptam o minune exterioară, pe post de minune interioară. O asemenea eroare de calcul nu ne putea scuti de rezultatul grotesc pe care l-am obţinut. Idolatrizarea "Europei" a ţesut voalul nupţial prefăcut estimp în linţoliu. Copii bătrîni (dar ignorînd suveran faptul că puer senex e una dintre figurile lui Hristos), am reuşit să intrăm în nicăieriul unei obsesii realizate de alţii. Nimeni nu ne întrece la miraculită, o licenţă prin care-mi place să desemnez lenevia noastră metafizică, mioritismul fără leac. Şi nimic nu e mai nepoliticos, sub raport spiritual, decît să aştepţi, împotriva proverbului, ca Dumnezeu "să-ţi bage în traistă". O asemenea filozofie a destinului produce doar ferme de porci hămesiţi. Adică scene publice de canibalism, în registrul bestiarului cu pretenţii de Fiziolog bizantin.
Recunosc. Am căzut cu o necruţătoare ingenuitate în capcana noastră de obşte. Am cultivat - nobilă dovadă de idealism subiectiv - himera că invadarea noastră de către Occid
