Un lucru foarte de-a mirările li se întîmplă oamenilor de vîrstă mijlocie: încep să audă din nou. Eu, unul, am încetat să mai ascult prin 1976, cînd am apărut în deschidere la Ramones, la Mabuhay Gardens, în San Francisco. Ramones nu erau, pe atunci, cine ştie ce mare chestie, aşa că îi puneau laolaltă cu poeţii în tot felul de cluburi mărunte. Poeţii citeau mereu primii, pentru că publicul nu arunca cu lucruri pe scenă decît după ce începea muzica. Am fost să văd Sex Pistols în faimosul lor ultim concert din America şi încă mai fac duşuri ca să scap de amintirile acelea. Pe la finele anilor â60, mi-am pierdut pentru scurt timp minţile la un concert-cu-rivuluţie al celor de la MC5, în Detroit şi, deşi am recunoscut deschis puterea şi ineditul acelei experienţe, nu aş vrea s-o repet.
În deceniul în care a copilărit punk-ul, sunetul dominant era disco şi îmi făcea o greaţă încă şi mai mare decît gloatele. Mie îmi plăceau la nebunie discurile muzicienilor poetico-punk, Patti Smith şi Jim Caroll şi mai existau, întotdeauna, Bob Dylan, Leonard Cohen şi Tom Waits, pentru anume stări de spirit, şi Johnny Cash sau Velvet Underground, pentru celelalte stări de spirit. Şi mai puteam oricînd conta pe Iggy Pop şi al său "Lust for Life" ca să pună un pic lucrurile sub tensiune. M-am mai trezit un picuţ, din cînd în cînd, şi aşa m-am dus să ascult Walter "Wolfman" Washington sau Charmaine Nevils sau Linnzi Zaroski în New Orleans, sau Gogol Bordello în New York, dar după aceea urechile mele se blegeau la loc. Acum am devenit o marionetă într-un film. Sînt vocea lui J.J. Suede în filmul Trixie and The Tree Trunks al lui Miss Pussycat. Sînt un toboşar congelat în gheaţă timp de veacuri, poate chiar un mileniu şi sînt readus la viaţă pentru a ajuta formarea unei trupe. Muzica filmului este de Quintron şi premiera acestei opere absolut geniale a fost urmată de un concert a
