Nu am implinit treizeci de ani si, desi parerile pot fi impartite, cred ca sunt inca foarte tanar.
Cu toate acestea, atunci cand povestesc despre copilaria mea, imi vine sa incep cu vorba bunicului: "Pe vremea mea...". Dar, oare, s-au schimbat timpurile atat de mult in numai doua decenii!? Este viata de acum atat de diferita fata de ceea ce au trait parintii nostri sau chiar noi, in copilarie?! Ca sa intelegeti de ce ma intreb toate astea, am sa va povestesc cum arata o vacanta de iarna "pe vremea mea". Ma indoiesc ca nepotii de astazi de la oras mai petrec astfel de vacante la tara. Iar imaginile cu obiceiurile de iarna din Maramures, pe care le mai vedem pe la televizor, stim cu totii ca sunt doar momente folclorice destinate turistilor, secvente de viata taraneasca interpretate pe scena in aer liber a unui muzeu al traditiilor populare. De fapt, satul romanesc arata astazi altfel...
Dar atunci, atunci totul incepea cu o seara in care ningea atat de tare, incat abia vedeai sa mai intri in casa, seara urmata de o noapte in care viscolea. Dimineata, in timp ce bunica facea focul pe intuneric, bunicul iesea din casa si se apuca sa dea zapada la o parte si sa faca niste culoare prin nametii din curte, ajutandu-se de o lopata din placaj, lata si usoara, pe care o construise chiar el. Uneori, zapada viscolita ajungea pana sus, la ferestre, si bunicul deschidea usa cu grija, sa nu ne trezim cu vreun namete in casa. Un culoar ducea inspre fantana, altul inspre grajduri, un altul ajungea pana la atelierul lui de tamplarie, iar ultimul, pana la poarta din drum. Asta facea bunicul meu vreo doua ore, timp in care bunica incalzea laturile pentru porci, mulgea vaca si, in cele din urma, deschidea cotetul gainilor amortite, care nu coborau in zapada pana ce nu auzeau zornaind boabele de porumb. Apoi bunicul punea fan in ieslea vacii si a iepei, bunica se apuca de
