Cea mai grozava noapte de Craciun din cate au existat vreodata
Era poate prin noiembrie atunci cand in gradina Bunicului a aparut Bradul. Asa a inceput Craciunul acela pe care o sa mi-l amintesc pentru totdeauna. Era poate intr-o sambata dupa-amiaza. Bulboane de vant inghetat spulberau ploaia, un vant "de la rusi", cum spunea Bunicul, un vant "din stepele Siberiei". Eu eram in casa cand a venit. Poate ca ascultam focul, poate ca priveam afara, in adancurile gradinii stapanite de moina. Nu mai stiu. E mult de atunci. Toate astea s-au petrecut in 1978, eu aveam zece ani, dar imi amintesc cu precizie clipa aceea in care am privit prin fereastra si am vazut in mijlocul zloatei siluetele acelea infasurate in mantale de ploaie, de culoarea vantului. Aratau teribil, ca niste duhuri cu fete de fum, ascunse in umbra glugilor cu varful ascutit. Se miscau incet, aplecate asupra unui trup de urias ce parea mort, tragandu-l cu greutate peste ierburile ude ale gradinii. Trupul uriasului parea si el infasurat in ceva, poate intr-o prelata zdrentuita, iar fiintele acelea pareau ca indeplinesc o cazna cumplita. Inima imi batea nebuneste in piept, caci a fi martorul nevazut al ingroparii unui urias de catre niste duhuri de umbra nu e un lucru marunt. Am vazut cum l-au tarat pana dincolo de Marele Alun si cum, la un gest al conducatorului lor, l-au aruncat la pamant. Abia atunci mi-am dat seama ca acela era Bunicul. Felul in care el isi misca mainile nu poate fi ascuns de nici o pelerina de ploaie. Norii erau atat de jos, incat pareau o negura sprijinita de crengile uriase ale gradinii. Apoi duhurile au plecat. "Bazbuzucule!", a tunat atunci Bunicul, iar eu mi-am luat bocancii de sergent si fasul cel verde si am iesit.
Ma apropii incet de trupul uriasului prabusit in ierburile ude. Simt pe fata ploaia rece ca gheata si vantul taios. Bunicul sta in picioare, invesm
