Mâine se împlineşte un an de când comunismul a fost condamnat în mod oficial în România. Sursa: EVZ

S-a scris enorm despre acel eveniment şi s-a sperat că, odată cu discursul şefului statului, vom intra într-o nouă fază, a normalităţii. Aşteptările erau îndreptăţite: condamnarea, la fel de legitimă, de către comisia Wiesel, a celeilalte mari molime ideologice a veacului trecut s-a soldat cu o bine-venită iniţiativă legislativă: pedepsirea oricărui fel de acţiune cu caracter fascist sau nazist. Ei bine, în afara membrilor Comisiei Tismăneanu, nimeni nu pare interesat de elaborarea unei legi de pedepsire a practicilor comuniste. Delăsare? Indiferenţă? Complicitate? Ură de sine? Câte ceva din toate acestea.

Dar nu despre ceea ce ar fi trebuit să se întâmple scriu acum, ci despre cele văzute în sala parlamentului la 18 decembrie 2006. Ei bine, am văzut infernul. Am văzut o dezlănţuire de ură, de violenţă şi primitivism cum nu credeam să mai fie posibile în România mileniului trei. Şi totuşi, datorită unui personaj al cărui nume va fi reţinut de istorie aşa cum se cuvine, Corneliu Vadim Tudor, un loc al legii şi dreptăţii s-a transformat într-o veritabilă cocină. Autobuzele cu „simpatizanţi“ ai celui care se visează, delirant, când „tribun“, când „profet“, când „iluminat“ au năvălit, cu complicitatea organelor de ordine şi cu perversa cârdăşie a lui Nicolae Văcăroiu, peste oamenii paşnici care credeau că vor asista la un eveniment de rezonanţă istorică.

În acel coşmar de răcnete şi ameninţări, două personaje rămân, pentru mine, de neuitat - fără a mi-i şterge din memorie pe cei vreo cincisprezece-douăzeci de haidamaci care-au ocupat, milităreşte, balconul în care mă aflam. Veniţi parcă din hrubele preistorice, sfidători şi scrâşnind din dinţi, erau pregătiţi ca, la ordinele „tribunului“, să ne arunce peste balustradă.

Pr