După aproape două decenii, filmul de lungmetraj „Viaţa la coadă“, o tragicomedie a regimului totalitar, a ieşit din arhive. Zilele trecute, pensionarii au revăzut pelicula - culmea! - în calitate de protagonişti. Viaţa e plină de paradoxuri! Pe scurt, bătălie mare la unele case de pensii din ţară pentru bilete de tratament. Haos, vociferări, nemulţumiri, timp pierdut. Un om îl muşcă de ureche pe altul... „Forţele de ordine“ îşi fac datoria... Şi, tot aşa, tabloul capătă dimensiunile tipice epocii comuniste, în care înghesuiala şi „bătălia“ - pentru a prinde, chiar din zbor, câte ceva de-ale gurii - erau cuvintele-cheie al zilei. Devenise colacul de salvare al românului, nu atât înfometat, cât mai ales speriat că va sfârşi de inaniţie.

Cu sănătatea e altceva. Dar tot pe cupoane vine şi e binevenită. Aşa or fi gândit şi funcţionarii de la casele de pensii, dar le-a ieşit strâmb. Chipurile, ardeau de nerăbdare să-i trimită pe cei suferinzi la tratament. Şi cum tot românul a memorat admirabil „lecţia cozilor“, chiar dacă nu a avut ocazia s-o aplice aşa cum cereau timpurile apuse, prima condiţie - „sculatul cu noaptea-n cap“- n-o uită nimeni. Cu atât mai puţin pensionarii. Faptul că, vrând, nevrând, s-au călcat în picioare nu mai e astăzi un simplu „fapt divers“. E mai mult: monstruozitatea unui sistem care continuă să facă pui. Ar trebui să le crape obrazul de ruşine celor care, nepăsători şi aroganţi, au generat un asemenea coşmar pentru cei mai năpăstuiţi cetăţeni ai ţării. Umiliţi de atâtea ori, din ’90 încoace, lăsaţi să-şi ducă zilele la voia întâmplării, înghiţind promisiunea unui trai decent, declamată înaintea alegerilor şi încălcată rapid, părinţii sau bunicii noştri s-au convins şi ei, pentru a mia oară, că „viaţa bate filmul“. Până în cele mai mici detalii. Şi exemple sunt cu duiumul. Concluzia, amară, de altfel, e valabilă pe tot mapamondul. La noi se ce