Cobor pentru prima oara, nitel crispata pe East 38thStreet si, inainte de a vedea tricolorul romanesc, simt un aer familiar, inexplicabil. Nu-mi trece prin cap decat ca fusele orare imi joaca o festa, dupa zborul lung si istovitor de aproape 12 ore care m-a "parasutat" intr-un oras care contrazice ideea de oras asa cum o face New Yorkul. Prea multe contraste, jos, pe pamant, prea inalti acesti zgarie-nori, sus, in cer. Asa incat imi spun ca aerul familiar e o nalucire de-a mea si nu poate veni decat din strafundurile romanesti ale fiintei mele tulburate. Cand tocmai ma mobilizez sa combat naluca, pentru ca, rational, la New York nu poti regasi nici urma de familiaritate, zaresc, in fine, tricolorul. Da, este de-adevaratelea. In New York, in centrul Manhattanului, exista un colt de Romanie, iar aerul lui "acasa" mirosit de mine nu e o fantasma. Tricolorul romanesc falfaie pe o cladire cu grilaje de fier, intrerupte din loc in loc de cercuri, totul vopsit intr-un bej deschis, cu vizibili zgrunturi de suprafata neslefuita. E genul de grilaj pe care il puteai vedea pe la inceputul anilor ‘90 la Bucuresti, in prima etapa a timidului comert liber, ce prinsese sa se infiripe, sub numele de "dughenizare". Ferestrele cladirii cu tricolor sunt astupate cu jaluzele proaste, turcesti, care se gaseau in Bucur Obor prin ‘91-’92 si pe care si le achizitiona orice gospodina, ca semn de extravaganta emancipare. Pe peretele de la intrare, doua covorase populare - romanesti, desigur - batute in cuie, cu marginile neastamparat intoarse. Pe peretele din fata, alt covoras, tot popular si tot romanesc, si un afis cu ceva ortodox (poate un calendar). In dreapta, o tejghea de portar sau de ofiter de serviciu, in fine, de cineva vigilent, in spatele caruia se afla un "rastel" cu chei, asa cum puteai vedea prin holurile caminelor studentesti in anii ‘80. Mai incolo, ghisee de acelasi tip, cu a