Mai intai a fost verdictul Curtii Constitutionale: articolele din proiectul de lege erau neconstitutionale. "Minciuna" a devenit evidenta. Reaua-vointa a iesit la suprafata. Si asta a fost mai mult decat suficient pentru ca presedintele sa decreteze Adevarul. Astfel, am devenit dusman al poporului. Nici Pro Democratia, asociatie cu dubioase legaturi cu Guvernul, nu a fost uitata. Conspiratia raului, in care era implicata aceasta organizatie asa-zis civica, si instigarea, evident, rau-intentionata a subsemnatului, au fost dejucate. Daca nu a fost salvata, oricum, natiunea a fost sesizata.
De ce am devenit dusman al poporului, pot sa inteleg. Distinctia dintre prieten si dusman, atat de draga lui Carl Schmitt si urmasilor sai neoconservatori de dincolo de Ocean sau de dincoace de Dambovita, a functionat si aici. Pentru a-si fideliza sustinatorii, presedintele isi construieste dusmanii. Iar, in aceasta logica, cei care nu sunt "prieteni" nu pot fi decat "dusmani". si cum antagonismul politic era dupa Schmitt conflictul suprem, cheia unitatii interne si mobilizarea sustinatorilor tin de antagonizarea extrema. Ca societatea civila nu isi gaseste locul in aceasta conceptie, e de la sine inteles. Caci, societatea civila vegheaza, da sens statului de drept si separatiei puterilor, facand ca drepturile naturale, pe care nimeni, niciodata, nu le poate incalca, sa fie respectate. De aceea se transforma intr-o limita a puterii. Or, conform teoriei prieten-dusman, puterea nu poate fi limitata. Statul, esenta pura a puterii politice, nu cunoaste si nu accepta vreo limita interna sau externa. si cum statul se reduce in ultima instanta la seful sau, acesta stabileste, ca un parinte responsabil, lista prietenilor, dar mai ales a dusmanilor. Statul de drept e, in cel mai bun caz, o exceptie conjuncturala ce urmeaza a fi suspendata cand situatia o va cere. In acest sce
