Nu, evident, nu exista retete pentru demaraj perfect intr-o poveste de dragoste sau SF, intr-un roman sau intr-un film, in viata sau in fictiune.Printre amatorii de spus bancuri se numara si aceia care grabesc poanta spre deznodamant intr-un soi de avant precoce implacabil. Mai sunt cei care au nevoie de prea mult timp pentru a-si etala maiestria de povestitori si devin penibili. Sunt insa si „maestrii“ care-si dramuiesc povestea perfect si obtin zambete indiferent de calitatea bancului. Cei din urma si-au dezvoltat perfect absenta din scenariul „zicerii de bancuri“. Ei nu anunta emfatic: „Atentie, spun ceva de ras“. Celelalte categorii sunt obsedate de efect. Cei mai buni sunt cei care spun un banc ca si cum n-ar fi un banc.

In istoria literaturii exista o intreaga paradigma a obsesiilor legate de inceput. Camus ajunge chiar sa inventeze un personaj care nu reuseste sa treaca de prima fraza a unui roman, care, spune el, trebuie sa fie impecabila, restul fiind o formalitate. Noua traducere din Paul Auster de la noi, „Nebunii in Brooklyn“, incepe cu o voce la persoana intai care spune sec din prima „m-am retras in Brooklyn ca sa mor“. Sa mai amintim de micul prolog al unui roman de Martin Amis in care povestitorul ne anunta imediat dupa pagina de garda ca e un sinucigas? Sau poate ar trebui sa enumeram cartile cu naratori morti inca din start: mai bine nu, n-avem loc aici.

Mai e o carte celebra care incepe cu „la inceput a fost cuvantul“, fraza care a intors pe dos multe creiere agile. Un inceput bun te face sa uiti din prima de conventia textului, de pactul fictional, te face sa ignori de fapt actul insusi al lecturii. Un om imbracat cu gust te face sa-i ignori hainele (care-l fac pe acel om) si sa-i admiri personalitatea. Cand vezi hainele intai, cel care le poarta se afla deja in pericol de ridicol sau kitsch. Seherezada intretine tensiunea prin s